Hai noroc! Nu bei alcool? Chiar dacă nu servești decât apă plată cu lămâie, alcoolul tot te costă. E un drum sinuos, dar precis care se termină inevitabil cu unii care-ți mânâncă ție banii pentru că beau de sting. Circuitul e următorul: milioane de păhărele de pălincuțe, țuiculici, vinișoare și berici sunt închinate în fiecare zi, sunt înălțate spre cer cu un „Hai noroc!" și se duc apoi hotărât spre ficații compatrioților noștri. Cum suntem pe locul cinci în lume la băut, conform Organizației Mondiale a Sănătății, ficatul mai cedează, capul mai cedează, trupul mai cedează. Așa că o parte din românii alimentați ajung la spital. Iar tratamentul costă. Și se decontează din banii care ți se opresc ție lunar din salariu. Ai ajuns să sponsorizezi beția. Am petrecut zile și nopți în spitale din Vaslui, Iași și Timișoara, ca să văd pe ce dăm noi banii mai exact.
„Bună seara, domnule Nechifor, bine ați revenit la noi". Vocea e caldă, amabilă, primitoare. Dacă nu ai avea imagine, ci doar sunet, acest „Bună seara, domnule Nechifor, bine ați revenit la noi" ai zice că se petrece în lobby-ul unui hotel. Un recepționer își întâmpină clientul. Dar iată și imaginea: vocea e a unui medic de la Unitatea Primiri Urgențe din Iași, care-și întâlnește pacientul: moș Nechifor, etate 70, etilism acut pe limbaj medical, beat clampă, mai uzual.
Domnul Nechifor a fost adus de ambulanță și, odată coborât de pe targă, pe picioarele lui, rămâne băț în mijlocul salonului de „urgențe majore" și se balansează ca pendulul unui ceas. Stânga-dreapta, stânga-dreapta. Are hainele rupte, mânjite, cu pete grase, ca de vaselină și un zâmbet larg pe față, de zici că a venit la cinema, nu la spital. Zâmbetul e mare, ochii sunt mici, mijiți în încercarea de a desluși obiecte aflate la un metru de el, deși, la efortul pe care îl depune, ai crede că privește orizonturi îndepăratate. Omul se uită printre halatele albe, încearcă să focalizeze măcar unul. „Mi-e... rău!", proclamă domnul Nechifor. „Știm, domnule Nechifor. Haideți să ne întindem", îl dojenește doctorul cu răbdare. „Mă doare!", denunță domnul Nechifor în timp ce pipăie patul cu prudență, să nu se întindă pe lângă el.
Aflu de la medici că domnul Nechifor și-a făcut următorul obicei: pe înserat se apucă de tras la măsea. Apoi, când i se face dor de lume, pune mâna pe telefon și sună la 112. Zice ceva de genul: „Mi-e rău!", „Mor!", „Nu mai am aer!" etcetera. Apoi ambulanța îi acordă prioritate lui moș Nechifor, în detrimentul altor cazuri mai ușoare, căci pare o extremă urgență. Și vin salvările urlând la el să-i dea aer să nu moară, să-l oblojească ca să nu-i mai fie rău. Și așa medicii de la Sfântul Spiridon Iași se trezesc cu el în salonul de urgențe majore cu bine cunoscutul salut tovărășesc al bătrânului: „Mi-e rău". A fost și ieri. A fost și acum trei zile. Vine, știe lumea de el, e acolo, printre doctorii care-i știu locul la fel cum știu locul aparatului de EKG sau a analizatorului de sânge.
În câteva clipe bătrânul Nechifor e cuplat la aparate. Medici nu vor să riște nimic. Dacă acum chiar îi e rău. I se pun perfuzii în venă, i se pun cabluri multicolore prinse cu un clește de degete, i se pun ventuze pe piept. Ce mai, omul arată împodobit ca un pom de Crăciun. Dar aparatele toate câte sunt indică același lucru: că omul e în parametri buni. Bun de stat la el acasă. Moș Nechifor simte că i se pregătește același răspuns: „N-ai nimic". Așa că preîntâmpină asta cu niște simptome pe care le bălmăjește către un rezident. Acuză: „Seara îmi amorțește piciorul". „Vedem, verificăm". Liniște. Acuză: „Mă doare splina". „Îhâm...". Liniște. „Simt că n-am aer". „Da, da". Pauză. „Să știți că mă doare coloana". „Ok". Liniște.
De-odată îl văd pe domn Nechifor țuști! jos din pat. Își decuplase de pe el toată cablăraia cu lejeritatea cu care ai da la o parte o pătură și s-a pornit bine mersi spre ieșire. „Unde de duci?". „La toaletă. Mă întorc!". Glucoza din perfuzie i-a întărit cladiolele, face pași mai siguri. Nu e nevoie să-l conducă nimeni. Știe singur drumul. E ca la el acasă.
„Ca să vezi pe ce dăm noi românii banii!", exclamă medicul care l-a tratat și astăzi, uitându-se în zare după el cum pășește țanțoș pe holul spitalului. Îl întreb pe doctor cât de mult i s-ar ușura lui munca dacă nu s-ar fi inventat alcoolul în România. „În mod clar aș avea de două ori mai puțini pacienți. De două ori mai puțin de lucru". E unul din medicii cu cea mai mare experiență din spital. A lucrat doi ani în Belgia. Bineînțeles că și acolo erau bețivi. Dar sistemul de sănătate de acolo nu e atât de turmentat ca al nostru, încât să cheltuiască de la oamenii treji costul tratamentului celor beți.
„În Belgia, pacienții de tipul ăsta își plătesc siguri intervenția. Așa ar trebui să fie și la noi. Ar trebui sa își plătească singuri, că a doua oară nu ar mai veni. Dar la noi e încă politica asta a bunului samaritean".
Moș Nechifor e unul din cazurile simple. Care nu ocupă decât jumătate de oră din treaba medicilor. Dar câteodată au de-a face cu pacienți beți care paralizează întreaga secție. Cum e cazul unui munte de om tocmai băgat cu targa direct în camera de resuscitare. E extrem de agresiv, lovește în stânga și-n dreapta. Se chinuie să țină de el brancardieri, asistenți, rezidenți și medici care ar fi trebuit să consulte pacienții care așteaptă la coadă să le vină rândul, nu să facă wrestling în timpul ăsta. Cineva apucă un pansament la repezeală și-i leagă o mână de bara metalică a patului. Abia după ce i se injectează diazepam lucrurile se liniștesc. Dar pacea nu durează mult.
Un alt domn clampă e adus pe targă. Are un picior amputat de mai mult tip. Cârjele îi stau alături. L-au găsit oameni tăvălit fără cunoștință și au chemat ambulanța. Cum a ajuns la spital și-a revenit brusc. Prea mult, chiar. Urlă că el vrea să plece. Înjură pe toată lumea. Se ridică de pe targă, încearcă să se aplece după cârje, dar nu le nimerește cu mâna, așa că o ia țopa-țopa într-un picior. Reușește cumva să rămână miraculos în echilibru, dar se învârte într-un în cerc imprecis.
Se sprijină de biroul asistentei de la recepție: „ V'eau es...ternarea". „Băăăăăăă, ce e aici? Puș...cărie. Vreau să plec". Are o mânecă de la un bluză tăiată până la umăr cu foarfeca, probabil de asistenta de pe ambulanță care i-a băgat o branulă. Doctorița îi spune că poate să plece, dar doar dacă scrie pe formular „nu doresc consultație medicală". Pune mâna pe pix, dar e atât de beat, că nu nimerește cu vârful minei nici măcar coala de hârtie. „Nu pot să scriu". „Măcar scrie-ți numele. Cum îți zice?". „Corduneanu. Ba nu, Samson. Pula mea!". Apucă să scrie doar un mmmmm prelungit ca o linie de puls care se tot duce, se tot duce, până iese de pe foaia de hârtie și continuă pe lemnul mesei. Apoi își smulge branula. Asta e clipa în care se schimbă brusc: din tipul dur și gălăgios devine un copil emoționat. Se uită fix la bobul de sânge care i s-a înălțat din înțepătură. Suflă în el de parcă l-ar fi mușcat albina și ustură. Apoi aruncă gulerul cervical cât colo și pleacă.
Rare sunt însă cazurile în care intoxicații cu alcool pleacă fără să primească vreun tratament. Potrivit unui studiu din 2012 făcut de Asociația Română pentru Promovarea Sănătății, anual sunt internați cu cazuri asociate consumului de alcool aproape 70 de mii de oameni. Alcoolul nu provoacă doar come alcoolice, ci intră în combinație cu tot felul de alte evenimente. „S-au îmbătat și au căzut, s-au îmbătat și s-au bătut, s-au îmbătat și au devenit depresivi și au luat un pumn de medicamente, s-au îmbătat și au condus mașina și au făcut accident. Alcoolul e legat tot timpul de câte altceva", îmi spune doctorul Mihai Grecu, medicul Unității de Primiri Urgențe din Timișoara, una dintre cele mai moderne secții din țară.
Cei intoxicați cu alcool etilic mănâncă din buget aproape 25 de milioane de euro anual. Adică statul ar putea ridica în fiecare an câte un spital ultradotat, dacă nu ar deconta cheltuielile acestora. În 2012, deputatul Tudor Ciuhodaru a depus un proiect de lege care să-i oblige pe cei care ajung intoxicați cu alcool la spital să-și plătească o parte din cheltuieli. Omul, de formație medic urgentist, era exasperat de numărul mare de alcoolici care ajungeau să îi ocupe timpul la urgențe.
„Discriminarea acestor cazuri este doar pozitivă, pentru că, în timp ce pacienții bolnavi de cancer nu au medicamente, iar vârstnicii sunt supusi coplății, autoritățile preferă să deconteze aceste cheltuieli din fondul și așa redus al asigurărilor de sănătate", spunea pe atunci Ciuhodaru, când își promova în presă o inițiativa legislativă care să-i oblige pe bețivi să-și plătească 30% din cheltuielile cu spitalizarea. În caz că acesta demonstra că nu are bani, putea la schimb să presteze 50 de ore de muncă în folosul comunității. Expunerea de motive a legii Ciuhodaru suna așa:
„Etilismul acut în marea majoritate a cazurilor este provocat voluntar (...) Tratarea cazurilor de etilism acut în urma intoxicațiilor cu alcool implică costuri ridicate pentru unitățile sanitare și nu este firesc ca aceste costuri să fie suportate în întregime din fondul național unic de asigurări sociale, atâta timp cât pacienții consumă alcool și repetat se prezintă la unitățile sanitare pentru asistență medicală".
Legea a fost votată în Senat, dar la Camera Deputaților a fost primită cu ostilitate. A primit un vor covârșitor împotrivă. Scorul a fost 205 la 4.
Totuși, există ceva logică pentru care a fost respinsă legea. Fumatul e și el un act voluntar ca și consumul de alcool. Nimeni însă nu a ridicat până acum problema plății suplimentare a serviciilor de sănătate pentru bolile asociate consumului de tutun. Alții găsesc că e foarte greu să stabilești criterii care să demonstreze că alcoolul a fost cauza incidentului care l-a adus la spital. „Cum poți să stabilești tu relația directă între consumul de alcool și prezența lui în departament?", se întreabă șeful Unității de Primiri Urgențe Timișoara, Mihai Grecu. Iată unul din cazurile neclare despre care vorbea medicul Grecu.
Bețivii poartă gulere cervicale, dar își revin miraculos după mahmureală
Gulerul cervical e semnul distinctiv al alcoolicilor din spitale. Îi vezi cum intră pe ușă cu frecvența cu care sunt aduși răniții într-un spital de campanie. Cu toții au acest guler cervical tras pe cap. Pentru că ei nu ajung doar beți acolo, ci și căzuți, în salvare i se pune acest dispozitiv preventiv, pentru a evita agravarea unei eventuale leziuni la coloană. O zi petrecută la urgențe te învață că strada poate fi un loc extrem de periculos, plin de capcane pe care le pune soarta: guri de canal, beciuri, gropi în asfalt, borduri. Vasile are și el gulerul lui. Când l-am văzut cum intră în Urgențe cu picioarele înainte, întins pe o targă cu fața tumefiată, am zis că omul e de fapt decedat. Dar aveam să-l văd înviind miraculos: se ridică singur, se duce pe un scaun în sala de așteptare și se pune la somn. Ba își ridică și gulerul cervical pe ochi, ca să nu-l deranjeze lumina.
Îl ia în primire un medic plastician. Omul bufnește de cum se apropie la un metru de el: „Pfffff!". Dă aerul din nări afară, își întoarce capul către colegi și-și pune mâna la nas. „Băi, băiete, băi, dar ăsta duhnește a alcool de te ustură nasul". Își ia o doză de aer proaspăt în plămâni și îl consultă atent. După care se așează pe un scaun și se apucă de scris diagnostice pe care le pronunță și cu voce tare, pe măsură ce le pune pe hârtie: „Fractură piramida nazală". „Hematom". „E-ti-lism". Zice cuvântul pronunțat, cu vocea mai ridicată, parcă să înțeleagă și pacientul Vasile ce pacoste e pe capul lui.
Cu Vasile mă reîntâlnesc când se luminează afară. Peste noapte a tras un pui de somn și acum e liniștit, e lucid și bandajat tot. Așteaptă cuminte într-un scaun cu rotile, cu gulerul cervical de data asta pus la locul lui. Neagă varianta că, de beat ce era, a căzut pe stradă și pur și simplu a dat cu capul de asfalt. Scormonește o poveste cu un vecin care i-a vrut răul pentru o datorie de 20 de lei și care l-a luat la bătaie.
Vasile îmi cere telefonul să sune pe cineva. Ar fi fost tâlhărit peste noapte de telefon. Sună.
- Cumătru, bună dimineața. Sunt la spital. Am fost bătut de a lu Spulber.
- Cum te-a bătut?
- La cap și la fund, mi-a dat cu bățul.
- Băi, dar tu în loc să te duci să muncești undeva, în pula mea...
- Am fost la muncă, la domn' doctor, la Bârnova... Te rog frumos, dacă poți să anunți pe cineva să se ducă la mama că e singură, să aprindă focul, să dea niște mâncare la păsări.Vasile e un bărbat singur. Are 50 de ani și a avut până nu de mult o familie a lui. Patru copii îi umpleau casa. Dar alcoolul i-a umplut prea multă vreme capul și s-a trezit părăsit. Nevasta și-a luat copii și a plecat în lume. La Roma. Iar el a rămas singur să locuiască cu o mamă bătrână și bolnavă.
