Am urmarit cu multa atentie desfasurarea dramei familiei Bodnariu, inca de la primele informatii aparute pe social media. Asemenea multora dintre noi, am trecut si eu prin cateva stadii de procesare a realitatii, primul fiind cel de negare. In mintea mea, imaginea aceea idilica a tarilor nordice, superdezvoltate si supercivilizate, a Norvegiei in speta, cumva nu se potrivea cu incredibilul act al confiscarii a cinci copii, cel mai mic dintre ei fiind inca alaptat la san.

Am trecut la stadiul urmator, cel de informare legata de practicile faimoasei structuri de protectie a copilului numita Barnevernet. In saptamanile ce au urmat au iesit la iveala niste aspecte desprinse parca din Kafka. Tot mai multe situatii documentate, surprinzator de asemanatoare cu a familiei Bodnariu, au aparut pe scena publica. In urma publicarii cercetarilor Mariannei Haslev Skanlånd, in legatura cu cele 69 de motive ale preluarii de catre Barnevernet a copiilor, au inceput sa se lanseze intrebari de genul: “Ce are de-a face omleta si grosimea feliilor de paine cu confiscarea copiilor?”; “De ce nu are voie copilul sa le zambeasca strainilor de pe strada?”; “De ce trebuie pedepsit parintele pentru ca bebelusul intoarce fata in partea opusa cand e spalat pe fata?”, etc.

Pentru ca in spatele oricarui experiment, fie el medical, social sau de orice alta natura, sta o teorie anume, indiferent cat de geniala sau stupida ar fi ea, am incercat sa o descopar pe cea care guverneaza activitatea Barnevernet. (Recunosc ca am fost orientata in directia corecta atat de interesul meu pentru psihiatrie ce dateaza inca din facultate, cat si de munca de documentare a mai multor persoane, printre care d-na dr. Mariana Goron si d-l Steven Bennett). In acest fel am ajuns, pe de o parte, la teoria atasamentului, iar pe de alta parte, la legislatia statului norvegian privitoare la protectia copilului.

Le luam pe rand. Teoria atasamentului este o teorie lansata de psihiatrul britanic John Bowlby si completata de psihologul canadian Mary Ainsworth, care, pe scurt, sustine (pe model evolutionist), ca la baza comportamentului relational al oricarui individ sta relatia de atasare fundamentala, genetic determinata, formata inca de la nastere, de o anumita persoana. Initial aceasta persoana a fost considerata mama, ulterior insa a fost denumita generic “persoana de referinta”. Aceasta relatie de atasare este atat de importanta pentru copil, incat acesta isi va organiza comportamentul si gandirea in asa fel incat aceasta relatie sa aiba continuitate, aceasta continuitate fiind esentiala pentru insasi supravietuirea individului respectiv. Copilul va “plati” chiar cu deranjamente functionale pastrarea atasamentului fata de persoana de referinta. Relatia de atasament copil-persoana de referinta este atat de puternica, incat afectarea ei, ruperea ei, disparitia ei, duce la tulburari emotionale si cognitive mai mult sau mai putin grave atat in copilarie, cat si in viata de adult, tulburari care se traduc prin: pasivitate, apatie, retardul dezvoltarii, agitatie, hiperactivitate, lipsa de atentie, incapacitatea de a stabili relatii semnificative si de lunga durata, instabilitate emotionala, depresie, etc. Este important de precizat aici ca exista cateva tipuri de atasament considerate NORMALE, chiar daca nu toate sunt optime: atasamentul autonom (optim), relational-evitant, nesigur-preocupat, neprelucrat si neclasificat. De asemenea, exista tipuri de tulburari de atasament PATOLOGICE, care se diagnosticheaza de catre psiholog sau psihiatru, in urma unor evaluari minutioase, prin teste standardizate si prin verificarea criteriilor de incadrare intr-o anume categorie de patologie psihiatrica (pe baza DSM – Manualul de diagnostic si statistica a tulburarilor mentale), si se trateaza numai la indicatiile psihiatrului. Cauzele cele mai grave care duc la tulburari de atasament patologice sunt: neglijarea, abuzul sau violenta persoanei de referinta asupra copilului.

Toate (aproape) bune si frumoase, insa problemele incep la modul in care agentii Barnevernet aplica aceasta teorie. Ca peste tot in lume, “practica ne omoara”. (Si daca nu ne omoara, atunci spune multe despre noi). Am identificat cateva probleme majore, care devin cauzele dramelor prin care trec, fara exceptie, familiile despre ale caror situatii am citit:

1. De departe, aspectul cel mai condamnabil este ca se porneste de la prezumtia de VINOVATIE a parintilor. Se pleaca din start in sens invers fata de normal, si anume de la convingerea de nestramutat ca acei copii (care in final vor fi luati din familie) sufera, de fapt, de tulburare PATOLOGICA de atasament. Asta ar insemna automat ca au fost fie abuzati, fie neglijati, fie loviti in vreun fel, astfel incat trebuie neaparat inlaturati din mediul agresiv. Urmarea fireasca a acestei prezumtii este sa se caute (sau sa se fabrice ad-hoc) dovezi in acest sens.

2. Aceasta prezumtie de vinovatie pleaca de la niste “ingrijorari”, “presupuneri”, exprimate de persoane care nu au calitatea de a evalua situatia dpdv psihiatric, dar li se ofera recomandarea si puterea de a o face, deschizand calea larga spre abuzuri ale sistemului. Vezi situatia fetelor Bodnariu, care au fost luate pe un denunt in care directoarea isi exprima “ingrijorarea” ca “s-ar putea” ca fetele sa fie disciplinate acasa.

citeste continuarea aici pe contul de facebook