Felicitări, tinere rezident, ai reuşit! Ai luat un punctaj bun, ai ales – sper – specialitatea dorită şi acum îţi trăieşti momentul de glorie aşa cum meriţi. Dacă ai ajuns până aici, presupun că vrei să continui rezidenţiatul în ţară, spre deosebire de ceilalţi colegi, care nu s-au mai obosit să participe alături de tine la examen şi au ales să plece în afară. Tu ai decis să rămâi. Felicitări. Cineva trebuie să mai profeseze şi în ţara noastră.
Ai vreun plan de viitor? Sunt doar curios, de asta întreb. Fiindcă sistemul medical românesc nu are un plan pentru tine. Mă rog, ai un logbook (curricula de proceduri, diagnostice, stagii de parcurs pe an de rezidenţiat), dar nu te baza prea mult pe asta. Cineva trebuie să îşi asume responsabilitatea completării acelui caiet. Asta presupune să te înveţe o procedură, apoi să te lase încet-încet să operezi. Dacă ai noroc să fii singurul rezident al respectivului medic, iar el e generos cu explicaţiile şi operaţiile, viitorul nu sună rău deloc. Dar toţi medicii buni au mulţi rezidenţi, unii veniţi cu pile, alţii veniţi pe cont propriu şi acceptaţi din simpatie. Brusc, ţi s-a cam redus accesul la practică. Trebuie să ai răbdare, să îţi vină rândul la masa de operaţie, asta dacă nu va veni cineva din urmă care să îţi ia faţa, cum se spune. Răbdare, răbdare, dar timpul trece şi mâna nu merge.
Ce se întâmplă cu planul de care vorbeam mai sus? Se duce naibii. Brusc, realizezi că eşti pe cont propriu şi trebuie să îţi rezolvi problemele. Trebuie să munceşti în cadrul clinicii, căci eşti plătit pentru asta (nouă sute de lei pe lună în primul an, plus vreo trei gărzi pe lună care frecvent nu sunt plătite), dar în acelaşi timp să te preocupi şi de dezvoltarea carierei tale. Munca ta în cadrul secţiei este centrată pe rezolvarea problemelor existente, mai mult sau mai puţin medicale. S-ar putea ca, ocazional, să mai faci şi pe brancardierul, dar nu lăsa asta să te deprime. Nu face parte din curriculă, dar ajută la plăcutul în faţa unor şefi. Vrei să intri în sala de operaţie, nu? Nu ai timp de luat atitudine şi pus întrebări. Fii umil, supus, fă-le pe plac şi – cine ştie – poate or să te placă şi te vor învăţa câte ceva. Sau poate nu. Ei, eşti mic acum, în anul I. Lasă, ai răbdare, e normal să nu fii luat în seamă, mai e destul timp. Plus că programul operator la sală este aglomerat, doar nu vor sta după tine chirurgii seniori să înveţi tu cum se face o anumită operaţie.
De ce e programul aglomerat? Simplu, fiindcă patologia din provincie (banală, de multe ori) nu poate fi rezolvată local din diferite lipsuri (plecând de la lipsa dotărilor până la lipsa medicului şi chiar a spitalului). Apoi, e regula clară: mai multe operaţii, mai multe plicuri. Nu e loc în toată maşinăria asta pentru bâlbele tale şi lentoarea ta de începător. Nu o lua personal, nu este cazul. Tu fă cumva şi descurcă-te să îţi faci mâna. Dar fără să încurci programul nimănui. Fii optimist: în tot acest timp, familia şi prietenii tăi te vor da exemplu la toate reuniunile şi toată lumea te va vedea cu ochi buni, ba chiar cu puţină invidie! „Lasă-l că se vaită degeaba, în curând o să se umple de bani, nu stau să îi plâng de milă!“ Aşa că fruntea sus, nu te lăsa înfrânt!
 Ştefan Gutue a urmat Facultatea de Medicină din cadrul UMF „Carol Davila“ Bucureşti, apoi rezidenţiatul în urologie la Spitalul „Theodor Burghele“. De-a lungul celor cinci ani de rezidenţiat, şi-a urmat pasiunea pentru chirurgie laparoscopică, inclusiv în afara sălii de operaţie, prin participarea la numeroase lucrări de specialitate, stagii de pregătire în străinătate şi unfellowship la o clinică importantă din Germania. Pasiunea pentru scris s-a fructificat în cartea „Sunt rezident, what next?“, prin care autorul oferă, cu umor uneori negru, o serie întreagă de sfaturi utile generaţiilor care vin din urmă. |
