Evenimentele tragice petrecute recent în România relevă grave carenţe în procesul acordării asistenţei medicale de urgenţă. Este inadmisibil ca într-o societate civilizată, membră UE, să survină aspecte care nu ar face cinste niciunei ţări africane subdezvoltate, cu infrastructura medicală în nisip.
Viscole şi zăpezi au mai fost în România şi vor mai fi. Nu poţi emite imperative fenomenelor meteorologice. Comportamentele umane trebuie însă regândite. Aşa cum sunt azi lasă mult de dorit. Femei gravide care mor în salvare din cauza unor drumuri înzăpezite, birocraţia care spune că autosanitara aparţine unui judeţ oarecare, cu sarcini şi indicaţii precise asupra destinaţiei transportului, nu în funcţie de disponibilităţile spitaliceşti la îndemână, ci strict pentru respectarea protocolului sunt de neimaginat în asemenea situaţii critice. Totul poate fi explicat, totul poate fi dovedit cu acte, instrucţiuni, directive, ordonanţe, precizări, proceduri şi alţi termeni birocratici.
Elicopterul prăbuşit în Siutghiol nu ar fi avut motive tehnice sau de personal să nu zboare. Responsabilii s-au grăbit să afirme sus şi tare că totul a decurs ca la carte: au fost efectuate verificările tehnice statice şi dinamice, la sol şi în aer, echipajul a fost bine instruit, a plecat la timp, a ajuns… acolo, unde totul s-a împotmolit. Paradoxal, nimeni nu e de vină! Nămolul de pe fundul lacului este singura certitudine. Alături de cei patru morţi, care sunt totuşi o realitate palpabilă. Proverbul clasic prin care „morţii se acoperă cu pământ, iar cei vii cu acte“ a fost aplicat ad litteram.
La final de an, absurditatea birocraţiei a lovit din nou. Nu conta că o gravidă se afla în travaliu, total lipsită de asistenţă medicală calificată, în pericol de moarte, important era să se respecte teritorializarea salvării: nu la Slobozia (la 30 de kilometri), ci la Brăila (aflată la 70 km, având drumul închis). Halucinantă explicaţie. Mai formidabilă a fost metoda – transbordăm gravida în plin travaliu, pe o vreme câinească, în altă salvare, fericiţi că s-a respectat întocmai protocolul! Femeia a aşteptat 20 de ore ca să ajungă la spital.
Precipitarea unor acte decizionale ar fi justificată de circumstanţele viscolului, dar asemenea metehne există în sistemul sanitar românesc de ceva ani încoace. Încet-încet, delăsarea instituţionalizată sună a cutumă. Original stil balcanic!
În 2004, am publicat în
Viaţa medicală nr. 33 din 13 august un articol care trebuia să alarm
eze factorii de decizie. Evident, nu s-a întâmplat nimic, deşi cu toţii mi-au dat dreptate. Principiul aplicat a fost cel arhicunoscut: Câinii latră, caravana trece! Era vorba de un caz cu hemoperitoneu masiv cu şoc hemoragic, survenit la o femeie de 27 de ani. Salvarea a transportat-o pe o distanţă de peste 80 de km până în centrul de judeţ, deşi un spital municipal (Dej) era disponibil la 30 de kilometri, dar în alt judeţ. Faptul că remontarea stării de sănătate a pacientei a necesitat un consum material sporit, punându-i viaţa în pericol, pentru că nu a fost dusă cu promptitudine la cel mai apropiat spital dotat, nu a fost un factor de relevanţă. De ce oare? Din cauza indolenţei umane! Am întrebat echipajul de pe ambulanţă de ce nu au dus bolnava la spitalul din Dej. Răspunsul a venit, şocant: „Domnule doctor, noi ţinem de judeţul Sălaj, ca atare am adus bolnava la Zalău!“
Alt exemplu: victimă provenită dintr-un accident rutier, aflată pe asfalt în stare de comă stadiu III. Diagnosticul a fost corect stabilit: hematom subdural compresiv. Se impunea o intervenţie neurochirurgicală de urgenţă. Cel mai apropiat centru dotat se afla în Cluj, la 30 km. Ei bine, colegul de pe ambulanţă a transportat victima la 55 km de locul impactului, deşi ştia că spitalul judeţean nu are secţie de neurochirurgie. L-am întrebat pe distinsul confrate: „Măi omule, dacă ai văzut că problema e aşa cum e, de ce nu ai dus bolnavul direct la Cluj? De ce a fost necesar transportul inutil la centrul de judeţ?“. Răspunsul birocratic a venit prompt: „Domnule doctor, eu sunt angajat la staţia de salvare Zalău. Eu aduc bolnavul la spitalul judeţean“. Răspuns dezarmant de corect sub aspectul indolenţei personale, bazat pe o birocraţie bine osificată, dar mai puţin benefică omului bolnav. Din vina cui, oare?
Medicina românească este finanţată la ora actuală cu 4% din PIB. Aceştia sunt banii, alţii nu avem. Aici intervine managementul corect a resurselor de care dispunem. Dacă şi aceşti bani puţini sunt aruncaţi în parte pe geam, înseamnă că dăm orzul la gâşte. Fondurile rămase vor fi şi mai diminuate. Administraţia medicală este educată să respecte strict nişte ordine, instrucţiuni, metodologii, îndrumări şi protocoale, care au ca finalitate… nămolul din Siutghiol. Palmares catastrofal cu patru victime decedate absolut nevinovat pe frontul salvării de vieţi, sau de ce nu, morţi reali sau virtuali în ambulanţele patriei. Merită oare? Cui prodest?
E cazul ca Guvernul României să intervină energic pentru a stopa asemenea clişee de acţiune. Trebuie regândite din temelii strategiile de intervenţie, metodologia de adresare, direcţiile de acţiune. La nevoie pot fi schimbaţi din funcţii şi cei direct vinovaţi de perpetuarea unor asemenea anomalii. Se poate ieşi la pensie şi din alt sector de activitate decât cel medical. Birocraţia şi indolenţa trebuie asanate chirurgical (adică până în ţesut sănătos). În caz contrar, fenomenele negative menţionate se vor perpetua liniştite.
P.S. Dacă Galenus ar fi respectat protocolul imperial roman la decesul suveranei, prima secţiune cezariană din istorie n-ar fi avut loc. Subsecvent unui gest birocratic virtual, viitorul împărat Iulius Cezar nu s-ar fi născut. Istoria umanităţii ar fi avut o cu totul altă traiectorie. Să ne ferească Dumnezeu să nimerim în viscol! În viscolul istoriei tragediilor medicale!
Sursa
