Deşi afectează sute de milioane de persoane din întreaga lume, afecţiunea este considerată încă un mister. Greu de înţeles şi de diagnosticat, suferinzii de această boală îşi duc lupta cu propria minte, zi de zi, în tăcere
Mădălina are 27 de ani şi, până de curând, cuvântul „ipohondrie“ nu apăruse, la modul serios, în viaţa ei. Până acum, fuseseră doar glume care conţineau diverse variante ale cuvântului, poante uşoare şi remarci cu un iz de tachinare, adresate de prietenii şi rudele puse în faţa unei crize aparent „banale“ a fetei.Ne întâlnim la o ceainărie din centrul Capitalei. „Îmi place ceaiul verde de aici. Tu ştii ce efecte are ceaiul verde? Ajută celulele, reduce cu 60% riscul de cancer esofagian.“ Ăsta este coşmarul Mădălinei: cancerul esofagian. Ea crede că-l are. Doctorii nu au descoperit nimic.

În ochii psihiatrului care o vede periodic, Mădălina se încadrează perfect în categoria „ipohondrilor“. Fata se luptă. Pe de-o parte îşi dă seama că în mintea ei s-ar fi putut strecura ceva necurat, cât timp bolile astea din ultimii ani (şi câte au fost) nu au putut fi dovedite de vreun consult sau de vreo investigaţie medicală. Pe de altă parte, e greu de tot. Pentru că, deşi toţi medicii o asigură că este în regulă, ea ştie că nu e aşa. Ştie că are „ceva“. Şi e doar o chestiune de timp până va afla.

Drumul prin spitale

Totul a început cu o durere în gât. Mai ales când mânca. Avea gura uscată tot timpul, dar nu putea bea apă, pentru că nu putea înghiţi. O colegă i-a spus că ar putea avea diabet. A căutat pe internet, şi o parte a simptomelor se potriveau cu cele specifice cancerului esofagian. „Am început să tremur. Nu puteam dormi noaptea, am avut o grămadă de nopţi albe. La serviciu eram ca o stafie, mă întrebau toţi ce-i cu cearcănele, dacă mi s-a întâmplat ceva“, povesteşte Mădălina.

Asta se petrecea în urmă cu trei ani, în aprilie 2011. De atunci, fata a mers la atât de multe controale, încât nici măcar ea nu le mai poate ţine socoteala. A început cu spitalele de stat. Apoi, dezgustată de condiţiile găsite şi convinsă că lipsa aparaturii şi dezinteresul doctorilor sunt cauzele neidentificării bolii sale, a trecut la următorul nivel: clinicile private.

„Am cheltuit o mulţime de bani. Ţin minte că un control banal costa cam 100 de lei, iar eu dădeam pe acolo de cel puţin trei-patru ori la câteva săptămâni“, spune Mădălina. Boala însă a continuat să nu apară în niciunul din testele efectuate. Drept pentru care, Mădălina s-a mutat la „categoria extra“: consultaţii medicale prin recomandare la clinici private exclusiviste sau din străinătate. Rezultatul, invariabil: „Domnişoară, sunteţi perfect sănătoasă“.

„Sindromul gulerelor albe“

Este greu de spus ce se întâmplă cu adevărat în mintea unui ipohondru. Nici măcar doctorii nu sunt total mulţumiţi de rezultatele cercetărilor de până acum, discutând despre această boală, fie în termenii unui afecţiuni de natură psihică, învecinată cu anxietatea sau cu atacurile de panică, fie ai uneia de sine stătătoare, greu de plasat într-o zonă anume. Privit teoretic, cazul Mădălinei este unul ca la carte, numai bun pentru cercetătorii de pretutindeni să-l ia sub lupă ca exemplu.

În general, declanşatorul ipohondriei pare desprins din primele faze ale unui atac de panică: palpitaţii, oboseală a muşchilor sau probleme gastrointestinale. Similitudinea între cele două afecţiuni împarte automat şi pacienţii în două categorii: cei care dau fuga de urgenţă la primul spital de pe stradă, alarmaţi de ceea ce li se întâmplă, şi cei care-şi dau seama de ce li se întâmplă, însă preferă să se „trateze la domiciliu“.

Primii vor fi cei asemeni Mădălinei, reprofilaţi în pacienţi permanenţi şi obsedaţi de ideea de a trece prin cât mai multe seturi de analize pentru a-şi confirma temerile morbide. Ceilalţi suferă în tăcere, convinşi că dacă spun cuiva ce li se întâmplă, celălalt nu ar putea niciodată să-i înţeleagă.

Când s-a prezentat la primele controale medicale, Mădălina a observat ceva ciudat. În timpul investigaţiilor, bătăile inimii o luau razna, mâinile îi tremurau teribil, era foarte neliniştită, ba chiar speria­tă, fără a putea spune de ce anume. Cercetătorii numesc asta „sindromul gulerelor albe“, un element definitoriu al ipohondriei. Dilema este, desigur, următoarea: „Ştiu că am ceva, grav, poate chiar fatal, însă nu pot dovedi asta decât printr-un control medical de specialitate. Iar doctorul acesta, din faţa mea, îmi va conforma spusele“.

Aşa ajunge un ipohondru prins permanent între două stări psihice puternice, însă perfect opuse: satisfacţia faptului de fi intuit totul din prima secundă, şi de a ţi se dovedi că ai avut dreptate, şi, pe de altă parte, frica de boală, de suferinţă şi de moarte.

„Şi eu pot fi bolnav“

O altă trăsătură comună a ipohondrilor de pretutindeni se leagă de cantitatea de medicamente purtată în orice moment după ei. Când ne-am întâlnit, Mădălina avea în geantă următoarele: pastile pentru arsuri la stomac, pastile pentru o digestie mai uşoară, pastile pentru dureri puternice de cap, pastile pentru dureri uşoare de cap, antiinflamatoare puternice, două pachete de ceaiuri „tămăduitoare“, plus alte câteva seturi de medicamente pe bază de ceai verde, de la plafar.

În plus, iponhondrii te diagnostichează imediat. Obsesia lor către boli i-a făcut să intre în detaliile fiecărei afecţiuni, să o noteze, să încerce să o înţeleagă. Spre exemplu, reporterul „Weekend Adevărul“ a fost diagnosticat cu gastrită de reflux, după ceva mai mult de 30 de secunde, în care i s-au adresat câteva întrebări.

A fost cel mai eficient consult din viaţa mea, ba chiar, aş băga mâna în foc, fata are dreptate sau cel puţin are argumente valide. Mi s-au recomandat multe ceaiuri pe bază de plante şi o cură serioasă de Controloc, două pe zi, dimineaţa şi seara. Pe stomacul gol.

„Totul porneşte de la frica de moarte. O am de când mă ştiu“

 

Când s-a întâmplat, Lucian (35 de ani) stătea la birou. Se apropia termenul de predare pentru un text ce urma să apară pe o broşură de promovare a unei noi huse auto. Lucian lucrează într-o companie de comeţ online. E acolo de ani buni, din iarna lui 2006, fără să fi avut prea mari satisfacţii profesionale, măriri salariale sau promovări spectaculoase.

În acea zi era stresat şi îi era foame. Nu apucase să mănânce nimic până pe la ora 15.00. O colegă i-a dat un pateu cu brânză. L-a mâncat şi, după câteva minute, a simţit un gol enorm în stomac. Intestinele i s-au „contractat“, i-a venit să vomite, iar inima i-a luat-o la goană. A ieşit în curte, respirând greu, transpirat leoarcă, ţinându-se, nici el nu mai ştie bine, când de inimă, când de stomac. Totul a durat vreo oră, un veritabil coşmar.

De atunci, spune Lucian, nu a mai fost „întreg la cap“. Două ipoteze păreau cele mai plauzibile: fie are ceva la inimă, fie ceva la stomac. În ambele cazuri, era ceva grav.

Cumplitele nopţi albe

Pe vremea aceea, Lucian avea un copil mic. El şi soţia sa treceau printr-o perioadă nu tocmai bună, cu griji, probleme financiare şi program încărcat la serviciu. S-a gândit că ar fi mai bine să nu-i spună nimic consoartei, „să mai încarc şi eu atmosfera“. Aşa că a suferit în linişte, fără să ştie cu siguranţă de ce, dar cu o grămadă de ipoteze şi tot atâtea scenarii negre.

„Cred că au fost luni bune în care nu dormeam mai mult de două ore pe noapte. Mă trezeam tremurând. Stomacul îmi zvâcnea, eram transpirat. Mă aşezam pe canapeaua din sufragerie, ţinându-mă de stomac, cum fac ăştia cu crize de ulcer, doar că la mine durerea era diferită. Mă simţeam de parcă îmi băgase cineva un aspirator în intestine“. Soţia şi-a dat seama după ce, trezindu-se inopinat în câteva nopţi, l-a găsit în această poziţie. L-a trimis la doctor.

Lucian are ceva diferit faţă de Mădălina, iar această separare poate fi înţeleasă comparând reacţiile fiecăruia în faţa analizelor medicale. Fata le-a acceptat tăcută, sărind, nu fără o oarece voluptate, dintr-un set în altul. Pentru Lucian a fost un calvar. Nu vrea să spună ce fel de analize la stomac i s-au făcut, dar se jură că el nu mai trece niciodată pe acolo.

A urmat inima. Totul era în regulă. Lucian s-a întors acasă, cu aceleaşi simptome, dar fără vreo explicaţie. A început să caute în cărţi de medicină şi pe internet. Putea fi orice. De la un atac de panică, la o banală gastrită cauzată de mesele rare şi rapide şi de ritmul agasant al vieţii. N-a mai dat pe la doctor de frică, dar şirul ipotezelor s-a înmulţit, zi după zi: de la o problemă la un nerv al stomacului (pentru care a şi luat medicamente vreme de vreo lună), până la, inevitabil, cancer la stomac.

O boală ţinută la secret

De unde vine cuvântul „ipohondrie“

Etimologic, ipohondria provine din cuvântul grecesc pentru abdomen, „ hupochondros“. Anticii considerau că acela era locul responsabil pentru sentimentul de melancolie şi sursa ce putea declanşa orice sentiment morbid.

Este uluitor să ai în faţa ta un personaj ca Lucian. Pare că vorbeşti, concomitent, cu două persoane complet distincte. Unul este analitic, foarte serios, şi pare să identifice instantaneu problema care-l macină: „Totul porneşte de la frica de moarte. O am de când mă ştiu. Mi-e frică de moarte şi orice mică treabă se transformă într-o boală d’asta incurabilă“, spune el. Pentru ca, la câteva minute, celălalt „Lucian“ să pătrundă direct în zona improbabilului, a ipotezelor fără verificare şi a „presimţirilor“, făcând o listă enormă a bolilor pe care „probabil le are“.

Nu umblă cu pastile la el, de fapt urăşte pastilele. Soţia ştie că e ipohondru, mama sa – la fel, dar altora nu le spune nimic. Îi e jenă, nu atât de boala asta sau ce-o fi, ci de ideea de a fi văzut de cineva în momentul în care trece printr-o astfel de stare: „Devin agitat brusc, dar mă şi închid în mine. Şi încep să mă gândesc la toate bolile“, explică Lucian.

A acceptat să vadă un medic psihiatru, acelaşi care o tratează şi pe Mădălina. Cei doi nu ştiu de existenţa celuilalt, lucru normal pentru un ipohondru, spun doctorii. Boala asta este una profund individuală. Îţi cari temerile şi obsesiile singur, nu e ca şi cum două persoane de felul ăsta s-ar putea întâlni la o masă şi să pună la cale un index al maladiilor de care suferă. Nu, cu ipohondria nu stă aşa. Aici este vorba, în primul rând, despre frica de moarte, şi ce poate fi mai secret, mai personal şi mai greu de explicat celorlalţi decât propria-ţi frică de dispariţie?

Organele care plâng

La sfârşitul secolului al XIX-lea, într-unul dintre studiile englezului Henry Maudsley, considerat astăzi un pionier în domeniul psihiatriei, apărea următoarea frază: „Durerea ce nu găseşte uşurarea în lacrimi face organele să plângă“. În spatele acestui discurs aflat la graniţa cu poezia, departe de rigorile ştiinţifice de astăzi, se ascundea, diagnosticată într-o primă formă, una din cel mai des întâlnite maladii ale lumii contemporane: ipohondria. Diferenţa faţă de astăzi este că, pe vremea lui Maudsley, o astfel de apariţie prin indexul bolilor de tot felul era considerată o simplă curiozitate.

 

„Se poate ajunge la delir!“

 

Medicii îi îndeamnă pe oameni să aleagă controlul de specialitate, în locul unui autodiagnostic FOTO: SHUTTERSTOCK

Mergeţi la medic! Numai un specialist vă poate spune dacă sursa bolii este în mintea sau în corpul dumneavoastră, numai un medic vă poate conduce către un tratament adecvat problemelor dumneavoastră. Asta le-ar spune medicul psihiatru Ileana Botezat-Antonescu tuturor celor care îşi găsesc diagnostice în oglindă, dar şi celor care iau medicamente după cum citesc pe internet.

„Citim prospecte, ne uităm pe internet şi la televizor şi credem că suntem specialişti, dar numai un medic poate face diferenţiere între ce este suport obiectiv al bolii şi ce este fantezie, ideaţie“, explică medicul Ileana Botezat-Antonescu, director al Centrului Naţional de Sănătate Mintală, din Bucureşti.

Şi, dacă am fi tentaţi să credem că ipohondria e doar aşa, o joacă de-a atenţia, Ileana Botezat-Antonescu explică: „Există mai multe severităţi de ipohondrie. Poate fi reacţională, nevrotică, poate da o stare de alertă continuă, o angoasă, dar îngrijorarea poate ajunge la o intesitate foarte severă, care poate lua chiar conturul unui delir“. În consecinţă, tratamentul celor care cred că au toate bolile pământului e complex şi are multe aspecte. Nu se limitează la terapie, ci poate fi completat cu medicamente.

„Ideea că suferi de-o boală incurabilă te poate conduce foarte uşor chiar şi la instalarea unei depresii. Şi atunci, mai trebuie tratată şi depresia. De altfel, ideile ce ţin de ipohondrie se conturează în jurul depresiei severe, au conţinut depresiv“, explică Ileana Botezat-Antonescu.

De ce vin ipohondrii la medic

Practic, ipohondrii vin la medic pentru ca acesta să le infirme că nu sunt sănătoşi, spune psihiatrul. „Sigur, nu-i o intenţionalitate conştientă. Poate are la bază dorinţa inconştientă de a fi înconjurat de atenţie, de a fi special, deosebit. Dar un specialist poate decela, în cazul unui examen minuţios, adevărata natură a acuzelor pe care le face un pacient. De altfel, ele sunt clasificate ca tulburări false. Când e un capriciu, se poate descoperi foarte uşor beneficiul secundar sau şantajul afectiv, pentru că şi acesta poate exista.“

„Frica nu declanşează boala“

 

Profesorul doctor Ion Bruckner (foto, 69 de ani), preşedintele Societăţii Române de Medicină Internă, spune că ipohondrii au o suferinţă reală, chiar dacă aceasta se găseşte în mintea lor. „Ipohondria e o suferinţă psihică. E teama de boală, teamă care poate să fie uneori datorată şi indusă de doctori, de internet, vecini, de o întâmplare neplăcută în viaţa unei persoane. Dacă o persoană a avut în familie un suferind de cancer, face mai degrabă cancerofobie. Dacă a avut pe cineva care-a fost bolnav de inimă, evident că o să se teamă de simptomatologia respectivă“, explică profesorul.

Totuşi, ipohondria poate induce, la cel care o are, şi unele tulburări reale. „De pildă, aritmii cardiace care nu fac decât să întărească teama. Desigur, frica nu declanşează boala, dar, cum boala este, din păcate, destul de frecventă, în clipa când apare, cel care suferă ar putea înţelege că a apărut din cauza fricii lui.“

O problemă apare însă atunci când, în urma unor nefericite coincidenţe, o persoană chiar ajunge să sufere de boala imaginată, avertizează profesorul Bruckner. „Bolnavul poate spune atunci: «Vezi, am avut dreptate! Am făcut, până la urmă». E o relaţie foarte delicată pentru că, atunci când i se vor confirma fricile, va scădea încrederea în orice act medical.“

În cabinetul lui Ion Bruckner au păşit, pe parcursul carierei sale, o mulţime de oameni care credeau că sunt în pragul unei teribile boli, deşi n-aveau, de fapt, nicio problemă. Frica i-a adus la medic. Dar profesorul i-a privit înţelegător. „Uneori reuşeşti să-i linişteşti, alteori nu. Trebuie să te-apropii de ei, să asculţi cu răbdare
ce-au de spus, să te gândeşti dacă au chiar şi un sâmbure de dreptate şi, mai ales, să le dai atenţia pe care şi-o doresc şi pe care o merită. Sunt, până la urmă, nişte oameni bolnavi, chiar dacă boala nu are, până la urmă, o reprezentare fizică.“

 

Aflaţi cât de ipohondru sunteţi

 

Pentru a verifica dacă sunteţi sau nu bântuiţi de ipohondrie, puteţi parcurge următorul chestionar, denumit în literatura de specialitate „determinarea indicelui Whitely“. Încercuiţi, pentru fiecare întrebare, câte o cifră care vi se pare corespunzătoare răspunsului dumneavoastră. Potrivit testului, 1 stă pentru „Deloc“, 2 pentru „Puţin“, 3 pentru „Moderat“, 4 pentru „Ceva mai mult“, iar 5 pentru „Foarte mult“. Iată întrebările:

 

1. Vă faceţi griji mari în legătură cu propria sănătate?

2. Credeţi că suferiţi de o afecţiune gravă?

3. Vă este greu să uitaţi de sine şi să vă gândiţi la tot felul de alte lucruri?

4. Dacă vă simţiţi bolnav, iar cineva vă spune că arătaţi mai bine, vă deranjează?

5. Descoperiţi că sunteţi deseori conştient de diferite lucruri care se petrec în organismul dumneavoastră?

6. Vă deranjează multe dureri şi suferinţe?

7. Vă temeţi de boli?

8. Vă preocupaţi de propria sănătate mai mult decât alte persoane?

9. Aveţi senzaţia că oamenii nu iau în serios bolile de care suferiţi?

10. Vă este greu să-l credeţi pe doctor când vă spune că nu aveţi motive de îngrijorare?

11. Vă îngrijorează deseori posibilitatea de a avea o boală gravă?

12. Dacă aflaţi despre o anumită boală (prin intermediul radioului, televiziunii, presei sau al unui cunoscut) vă temeţi că o veţi contacta şi dumneavoastră?

13. Consideraţi că vă sâcâie diverse simptome?

14. Aveţi deseori simptomele unei boli grave?

 

Potrivit testului, dacă totalul cifrelor adunate se situează în intervalul 32-55 sau chiar mai mare, vă puteţi considera ipohondru. Dacă valorile sunt situate între 14 şi 28, nu trebuie să vă faceţi griji.

 

Ce uneşte ipohondria, internetul şi televizorul

 

Majoritatea ipohondrilor folosesc internetul pentru a se autodiagnostica FOTO: SHUTTERSTOCK

Dacă veţi avea curiozitatea, dintr-un motiv sau altul, să faceţi o inventariere cronologică a definiţiilor ipohondriei, veţi observa o constantă: apariţia cuvântului „absurdă“, fie în legătură directă cu „frica“, „senzaţia“ sau „concepţia“. Asta se întâmpla mai ales în cercetările medicale de la sfârşitul secolului al XIX-lea, până prin anii 1980. Ce s-a schimbat după acest moment? Se prea poate ca dezvoltarea medicală să fi ajuns la punctul în care să elimine astfel de concepte vagi. Sau, mai probabil, este posibil ca autorii unor astfel de cercetări să-şi fi dat seama că nu e nimic absurd într-o astfel de afecţiune.

Problema este aparent simplă. Să spunem că ai o tuse îngrozitoare. Ai încercat orice, dar tot nu trece. În plus, observi, pe măsură ce trece timpul, că tusea se corelează şi cu alte simptome, care mai de care mai îngrijorătoare. Te duci la doctor, îţi faci analizele, ţi se spune că e totul în regulă. Însă tusea şi simptomele aferente sunt cât se poate de reale. Le simţi, zi de zi. Ce e absurd aici?

Drama, în direct

În general, se acceptă că explozia cazurilor de ipohondrie, la nivel mondial, a coincis cu apariţia internetului şi transformarea televizorului într-un soi de „religie“. Sociologul clujean Sebastian Cristescu vede în această transformare un dublu proces: „În primul rând, ţine de ritmul vieţii noastre, construit şi ghidat în jurul internetului. Construim întreaga viaţă în jurul internetului, a lumii virtuale. Avem mai mult acces la informaţie, mai multe oportunităţi, deci şi mai multe lucruri de rezolvat zilnic. În al doilea rând, televiziunea este concepută de public ca un fel de oglindă a vieţii noastre. Vedem acolo ce se întâmplă zi de zi, printre noi. Punctul de intersecţie al celor două laturi este următorul: putem vedea, pe ecran, ce li se întâmplă anumitor persoane, ca şi noi, conectate, ambiţioase, dornice de realizări“, spune Cristescu. Iar bolile grave şi cazurile unor persoane suferind de astfel de afecţiuni sunt la mare cinste în buletinele informative ale fiecărei zile.

Un nou concept: „cyberhondria“

Aducerea internetului într-o discuţie despre iponhondrie este şi demonstrată cu date statistice. Un studiu realizat de Microsoft, în 2011, şi citat de ziarul britanic „Daily Mail“, arată că aproximativ un sfert din utilizatorii de internet fac căutări online pe teme medicale, o treime dintre aceştia mergând la medic pentru investigaţii suplimentare după ce s-au autodiagnosticat cu boli grave.

„Astfel de discrepanţe, între simptome obişnuite şi afecţiuni grave, conduc la anxietate, cheltuieli inutile şi pierdere de timp“, considerau realizatorii studiului. De altfel, această tendinţă a oamenilor de a se autodiagnostica, folosind informaţiile de pe internet şi preluându-le pe cele care indică boli foarte grave, are deja şi un nume: „cyberhondrie“.

Problema însă poate fi, cu uşurinţă, transferată de la nivel individual la cel general. Ipohondrii nu-şi fac rău doar lor, ci afectează întregul sistem medical. Un articol publicat de revista „Time“, în 2010, preciza că în jur de 6% dintre pacienţii americani vin la medic fără a avea vreo afecţiune reală, ci doar autodiagnosticată. Poate părea puţin, dar, potrivit sursei citate, aceşti pacienţi consumau, anual, circa 20 de miliarde de dolari din resursele medicale din SUA. ;

 

Să-i cunoaştem: ipohondri celebri

 

Charles Darwin

Considerat astăzi, în studiile de specialitate, un „ipohondru nevrotic“, Darwin se trata prin „cure de apă“: făcea o baie rece ca gheaţa, apoi se înfăşura în haine ude. În plus, ţinea o evidenţă strictă a gazelor eliminate din corp.

Marcel Proust

Avea fobia microbilor, se considera bolnav de stomac şi mânca doar o dată pe zi mâncăruri exotice, se ferea de lumină şi de săpun (se tampona doar cu prosoape umede), îşi izolase fonic încăperea cu plăci de plută, deoarece nu suporta niciun zgomot. În romanul „În căutarea timpului pierdut“, apare următoarea frază: „Pentru fiecare boală pe care o vindecă folosind medicamente, doctorii o provoacă la alte zece persoane sănătoase, inoculându-le virusul care este de o mie de ori mai puternic decât orice microb: ideea că cineva este bolnav“.

Adolf Hitler

I s-au prescris, de-a lungul vieţii, o grămadă de medicamente pentru afecţiuni mai mult sau mai puţin imaginare: boala Parkinson, probleme gastrointestinale sau afecţiuni ale pielii. În cele mai multe cazuri, Hitler nu oferea niciun motiv pentru medicamentele cerute. Printre tratamentele aplicate s-au numărat injectarea de cocaină, amfetamine, glucoză sau testosteron.

Igor Stravinsky

Compozitorul „Păsării de foc“ (foto) era un ipohondru aparte. Nu numai că mergea la consult medical în fiecare oraş pe care îl vizita şi înghiţea la nesfârşit pastile, pe care şi le prescria singur, dar, după ce fiul său a fost operat de urgenţă de apendicită, şi-a scos şi el apendicele perfect sănătos şi i-a supus aceleiaşi operaţii şi pe ceilalţi trei copii ai săi „ca o măsură de precauţie“.

Immanuel Kant 

Susţinea, pe bună dreptate, că „între sănătate şi nebunie se află ipohondria“. Şi ştia ce spune, fiind un ipohondru ce pretindea că are dureri de cap provocate de un tip special de electricitate ce provine din sistemele noroase. Kant mai credea că organele îi sunt prea înghesuite în corp, încât nu poate respira bine. Cu toate aceste pseudosuferinţe, nu a avut nicio boală gravă şi a murit la aproape 80 de ani.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Sursa

  • Newsletter


  • Centrul Medical NOVA VITA TgMures Specialitati chirurgicale

  • Centrul Medical NOVA VITA TgMures Specialitati medicale

  • "Sănătatea e darul cel mai frumos şi mai bogat pe care natura ştie să-l facă."
    Michel de Montaigne
    "Un sistem de medicină de familie foarte bine pus la punct, cu medici bine pregătiţi si informati va face ca pacienţii să nu fie nevoiţi să se ducă la spital cu orice afecţiune minoră". Tony Mathie, președintele WONCA Europe
    admin@amfms.ro