Pe vremuri, mai toţi prietenii mei, colegii de liceu, au ales o carieră inginerească, lăsându-mă practic singur în lupta cu ştiinţa medicală, ca student şi apoi ca medic anestezist reanimator. În vreme ce foştii mei colegi se ocupau de cucerirea ştiinţelor exacte, eu pluteam cu dificultate pe o mare de noţiuni neclare, inexacte sau încă nedovedite ca fiind adevărate. Ajutat totuşi de părintele meu medic, am ajuns destul de repede la concluzia că nevoia de a te pune la punct cu tot ce e nou în profesie provine nu numai din faptul că apar lucruri noi, odinioară neştiute şi pe vremuri inexistente, ci mai ales pentru că noile studii, în mare măsură, infirmă aşa-zisele precepte universal recunoscute şi însuşite de lumea medicală până în acel moment. Îmi vin în minte o multitudine de exemple din lunga mea carieră (peste 50 de ani), care pot să confirme cele de mai sus. Dar mă voi limita la una sau două din poveştile ce fac parte integrantă din propria mea istorie profesională.
La începutul anilor ’60, când eram ucenic în secţiile de anestezie de la spitalele Brâncovenesc şi Panduri, lumea dascălilor mei se afla încă sub influenţa celebrului articol publicat de Beecher şi Todd (doi eminenţi anestezişti americani), care prezenta o statistică din care reieşea în mod clar efectul cardiotoxic al curarei. Doar la ani distanţă de la apariţia articolului care a făcut vâlvă în rândurile anesteziştilor de pretutindeni, s-a dovedit că, de fapt, procentul mare de decese intraanestezice legate de folosirea curarei (introdusă în practică de canadianul Griffith cu doar zece ani înainte) era urmarea insuficienţei respiratorii acute produse de paralizia muşchilor respiratori – aflaţi, ca şi restul muşchilor striaţi, sub influenţa nefastă a substanţei paralizante. Această teribilă întorsătură, alături de celebra epidemie de poliomielită din Scandinavia anilor ’50, stă de fapt la baza unei întregi ştiinţe şi practici în domeniul anesteziei, şi anume ventilaţia artificială.
Respectul pe care-l port dintotdeauna colegilor mei chirurgi, partenerii mei de sală de operaţie de mai bine de o jumătate de secol, nu mă va împiedica să amintesc o altă eroare, devenită temporar cărămidă de bază în zidul pe care şi l-au construit chirurgii de peste tot în explicarea procentului relativ ridicat de dehiscenţe de anastomoză pe tubul digestiv. O serie de articole, mai ales în presa franceză de specialitate, „dovediseră“ un fapt aparent justificat din punct de vedere fiziopatologic. Dehiscenţa anastomozei era pusă pe socoteala folosirii neostigminei, antidotul acţiunii miorelaxante a substanţelor curarizante. Explicaţia era simpla: neostigmina, prin efectul ei anticolinesterazic, permite transferul impulsului nervos spre fibra musculară şi, în felul acesta, se opune efectului paralizant al miorelaxantului. Acest efect asupra muşchiului striat, pretindeau autorii acelor articole din anii ’60 ai secolului trecut, e prezent şi în stratul muscular al tubului digestiv, care, prin accentuarea peristaltismului, produce deloc dorita dehiscenţă, cu grave urmări pentru pacientul proaspăt operat. A fost nevoie de multe studii de laborator şi clinice pentru a infirma această falsă teorie şi a obliga chirurgul să-şi îmbunătăţească tehnica operatorie, în felul acesta prevenind catastrofala complicaţie.
Aşa cum îşi poate închipui cititorul, cele de mai sus nu sunt situaţii neaşteptate. Medicina, ca şi viaţa în sine, e un domeniu în care noţiunile au rareori un caracter irefutabil. Ceea ce este evident astăzi devine improbabil mâine şi imposibil poimâine, iar noi, medicii, trăim această realitate şi încercăm în fiecare zi şi aproape cu fiecare pacient să navigăm cu succes şi eficacitate între noţiunile pe care le-am însuşit şi pe care le aplicăm şi noile date care au darul să zdruncine siguranţa de sine a fiecărui medic.
Această permanentă nesiguranţă legată de posibilitatea ca ceea ce proferăm azi să fie inexact mâine stă, cel puţin parţial, în calea încrederii pe care pacientul ar trebui s-o aibă faţă de medicul său curant. În era internetului, pacientul are acces permanent şi nelimitat la tot ce s-a scris şi s-a publicat în legătură cu boala sa. El apare în cabinetul medicului înarmat cu ultimele date din literatură – unele care contrazic opinia sau sfatul medicului. Inutil să amintesc aici că o bună parte din ce se scrie e perisabil sau ridică grave semne de întrebare. Pacientul laic nu posedă capacitatea de a discerne între ipoteze publicate dar nu complet demonstrate şi fapte indubitabile care stau la baza soluţiei propuse de medic. De aceea, de multe ori, conflictul pluteşte în atmosfera încăperii în care are loc dialogul şi în care medicul consultă, examinează, ascultă şi apoi formulează o părere.
Edward Winslow, un eminent cardiolog american, nu vorbeşte în citatul alăturat despre nesiguranţa şi permanenta suspiciune a medicului în faţa unor date care azi par veridice, dar mâine pot deveni irelevante. Avertismentul său se referă la acea încăpăţânare aproape instinctivă a individului, în general, a medicului în special, de a se crampona de o noţiune pe care el o consideră de nezdruncinat şi de a rămâne orb în faţa unor date care contrazic cele ştiute. Acesta e pericolul adevărat şi nu cel al nesiguranţei noţiunii de azi.
În medicină, lucrurile trebuie luate, într-o bună măsură, cu titlul de inventar. A schimba o tactică terapeutică pe baza unui singur articol (oricât de importantă şi cunoscută ar fi revista care l-a publicat) e la fel de periculos ca rezistenţa nejustificată faţă de fapte evidente, demonstrate în mod ştiinţific şi care nu lasă loc de dubii. Sau greşesc atunci când mă refer la date indubitabile azi, care pot deveni problematice mâine sau poimâine?!
Iată capcana în care ne aflăm. A fi conştient de existenţa ei reprezintă, de fapt, baza ideologică pe care ne construim atitudinea faţă de literatura ştiinţifică şi abordarea etică a datelor de care ne ajutăm în tratamentul pacientului aflat în îngrijirea noastră.
„Nu lucrurile pe care nu le cunoşti te bagă în bucluc, ci cele de care eşti sigur şi care se dovedesc a nu fi aşa.“ (Edward B. J. Winslow, 1980)
