România se află pe ultimul loc în Europa din punctul de vedere al cheltuielilor cu sănătatea, ca procent din PIB, conform ultimelor date Eurostat, care provin din anul 2012. Statul alocă aproximativ 4% din PIB sănătăţii. Cele mai mai cheltuieli sunt în Franţa, Germania, Olanda şi Danemarca, unde se alocă peste 11% din PIB pentru sănătate.
Polonia aloca 7% din PIB pentru sănătate, Ungaria – 8% din PIB, Cehia – 7,5%. Per total, media în UE la procentul din PIB alocat pentru sănătate era de aproximativ 10% la nivelul anului 2012. În ceea ce priveşte suma cheltuită pentru fiecare cetăţean în statele UE, vedem că în România se cheltuiau la nivelul anului 2012 aproximativ 800 de dolari pe cetăţean, în timp ce Polonia cheltuia aproximativ 1.500 de dolari, Ungaria – 1.750 de dolari, Cehia – 3.150 de dolari, iar Spania – 3.150 de dolari. Deci, acum 2 ani, media cheltuielilor pe sănătate pentru fiecare cetăţean era de aproximativ 3.350 de dolari.
Foto: Radu Gorduza, country manager Euromedic România şi Bulgaria
Radu Gorduza, country manager Euromedic România şi Bulgaria, a vorbit într-un interviu acordatgândul despre impactul pe care acest lucru îl are asupra calităţii serviciilor medicale şi a oferit câteva soluţii despre cum ar putea beneficia românii de tratamente la standarde europene.
Reporter: Care este în opinia dumneavoastră baza de la care să se pornească pentru însănătoşirea sistemului de sănătate? Poate face statul mai mult pentru a avea o infractructură de sănătate modernă, cu medici suficienţi şi bine plătiţi şi echipamente moderne?
Radu Gorduza: Nu cred că există un “medicament” miraculos care odată administrat sistemului să-l salveze precum acţiunea unui antidot. Sistemul sanitar românesc este în suferinţă, confruntându-se cu o boala cronică cu acutizări generate de diferite crize din interior sau din afara lui. Putem vorbi de măsuri excepţionale pentru scoaterea lui dintr-o anumită criză şi întoarcerea sa la starea de boală cronică. Statul are şi poate avea în continuare o contribuţie esenţială în ceea ce priveşte accesul pacienţilor la echipamente moderne şi investigaţii de înaltă performanţă, însă sunt câteva lucruri care ar trebui mai bine reglementate atât pentru o evidenţă mai clară a autorităţilor, pentru eliminarea birocraţiei, care de multe ori poate sta în calea vieţii unui pacient, dar şi pentru a oferi un acces mai larg la noile tehnologii medicale. Iar aici vă dau un exemplu, PET/CT-ul, cea mai modernă metodă de diagnosticare a cancerului. În continuare, destul de mulţi pacienţi cu diverse afecţiuni oncologice nu au acces la această investigaţie, care în alte ţări apropiate României, aceasta poate fi efectuată gratuit. În Polonia, de exemplu, pacienţii care suferă de cancer testicular, sau cei care au suspiciunea de boală coronariană sau anumite boli neurologice, cum sunt crizele epileptice au acces gratuit la investigaţia PET/CT, care le depistează din timp tipul de tumoră, dimensiunea acesteia, astfel încât medicul curant să le poată stabili tratamentul corect cât mai rapid. Tot în Polonia, investigaţia PET/CT se efectuează gratuit înainte de realizarea tratamentului de radioterapie, pentru a vedea exact stadiul în care se află pacientul, dimensiunea tumorii, dar şi după realizarea radioterapiei pentru a evalua eficacitatea tratamentului. Practic, investigaţia PET/CT înainte de începerea tratamentului de radioterapie este esenţială pentru pacient. Există numeroase cazuri în care, în urma rezultatelor obţinute la PET/CT, medicul curant a modificat schema de tratament administrată până atunci. Din păcate, până acum, în România, pacienţii au beneficiat de investigaţia PET/ CT doar pentru anumite boli oncologice.
R: Cât de mult trebuie să ne inspirăm din bunele practici ale unor sisteme de sănătate în care reformele au reuşit şi în ce măsură putem vorbi de un model propriu de dezvoltare a domeniului sănătăţii?
R. G.: În România există un sistem unic de asigurari care oferă teoretic acces gratuit tuturor cetăţenilor la toate serviciile medicale posibile în ţara noastră. Dar, dacă ne uităm peste tot în lume, de la est la vest şi de la sud la nord, vedem că sănătatea costă. Costul medicamentelor, al infrastructurii şi al aparaturii nu ţine esenţial de geografie şi de statut economic, există o oarecare aliniere a preţurilor. Din păcate, între PIB-urile diferitelor ţări există un decalaj mult mai mare decât între costurile sănătăţii în acele ţări, ceea ce face ca dotarea să fie mai bună şi ca un pacient dintr-o ţară mai bogată să aibă mult mai multe avantaje medicale decât un pacient cu patologie similară dintr-o ţară mai săracă.
Vă pot da câteva exemple. România se află pe ultimul loc în Europa din punctul de vedere al cheltuielilor cu sănătatea, ca procent din PIB, aproximativ 4%, conform datelor Eurostat. Cele mai mai cheltuieli sunt în Franţa, Germania, Olanda şi Danemarca, unde se alocă peste 11% din PIB pentru sănătate.
Dacă ne uităm la statele mai apropiate de România, vedem de asemenea, diferenţe mari. La nivelul anului 2012, Polonia aloca 7% din PIB pentru sănătate, Ungaria – 8% din PIB, Cehia – 7,5%. Per total, media în UE la procentul din PIB alocat pentru sănătate era de aproximativ 10% la nivelul anului 2012. În ceea ce priveşte suma cheltuită pentru fiecare cetăţean în statele UE, vedem că în România se cheltuiau la nivelul anului 2012 aproximativ 800 de dolari pe cetăţean, în timp ce Polonia cheltuia aproximativ 1.500 de dolari, Ungaria – 1.750 de dolari, Cehia – 3.150 de dolari, iar Spania – 3.150 de dolari. Deci, acum 2 ani, media cheltuielilor pe sănătate pentru fiecare cetăţean era de aproximativ 3.350 de dolari. Acest lucru înseamnă că performanţa economică a României nu va permite niciodată o dublare/triplare peste noapte, a performanţei medicale fără găsirea unor soluţii de finanţare alternative. Este ca şi cum ai avea o pâine cu 12 felii pe care ar trebui să o împarţi la 100 de oameni. Oricum ai învârti-o, pâinea tot 12 felii va avea. În prezent, toată lumea este foarte concentrată pe modul de împărţire a feliilor şi mai puţin concentrată pe creşterea numărului de felii. Ne putem inspira din modelele altor state, este chiar recomandat. De exemplu, într-o chestiune care ar trebui să fie obligatorie şi în România, unde întâlnim abuz de proceduri şi lipsă de protocoale, unde nu există un sistem integrat care să specifice pe tipuri de patologii, pentru toate patologiile, care este calea de urmat în ceea ce priveşte investigaţiile şi tratamentul. Alte sisteme folosesc astfel de protocoale izvorâte din media statistică de evoluţie pe fiecare patologie în parte, doctorul având permisiunea să modifice protocoalele pentru anumiţi pacienţi în funcţie de evoluţia bolii. Acest mod de lucru, folosind protocoale medicale oferă siguranţă pacientului că este tratat conform standardelor, dar şi doctorului atât din punct de vedere medical cât şi juridic/financiar. Astfel, sistemul, indiferent că este de stat sau privat, ar avea control şi predictibilitate pe costuri.
R: Cât de mult privat şi cât de mult stat trebuie să existe în sistemul sanitar?
R. G.:Cel putin teoretic, şi asta e valabil în multe domenii, statul pierde la capitolul eficienţa administrării sistemului cu efecte asupra pacienţilor prin accesul greu sau imposibil la tratamente şi diagnosticări moderne. Este cunoscut faptul că zona privată are o eficienţă financiară net superioară zonei publice. Spitalele private se bucură de o creştere a încrederii din partea cetăţenilor, iar acest fapt este relevat de sondajele făcute în ultimii ani. Ceea ce contează pentru pacient este rapiditatea şi calitatea serviciului şi nu acţionarul care stă sau nu în spatele unei structuri juridice. În SUA, forma de proprietate privată este mai întâlnită decât cea publică şi ambele deservesc în aceeaşi măsură pe toţi pacienţii, departajarea fiind făcută de calitatea de asigurat sau nu a pacientului şi nu de forma de proprietate a operatorului medical. Anglia este cunoscută ca fiind pionierul parteneriatelor public-private în UE, care a revitalizat sistemul de sănătate şi l-a adus la nivelul de performanţă de azi. Toţi decidenţii ultimilor 20 de ani critică sistemul de sănătate din România si dau exemple despre cum sunt organizate cele din Anglia, Polonia, Austria, sau Turcia, dar nimeni nu este dispus să facă ce au făcut aceste ţări pentru a ajunge la un sistem medical de o asemenea performanţă.
R: În ce măsură introducerea asigurărilor private de sănătate ar putea reprezenta o soluţie pentru sistemul sanitar din România ? Credeţi că soluţia deductibilităţii ar putea determina populaţia să primească mai bine acest tip de asigurări?
R. G.: În mod cert, o astfel de măsură ar aduce cu sine beneficii importante atât pentru pacienţi, cât şi pentru sistem în sine. În primul rând, pacientul ar avea cele mai mari beneficii ca urmare a extinderii opţiunilor referitoare la serviciile de sănătate şi a accesibilităţii acestora. Am asista astfel la o responsabilizare a pacientului român, care nu va mai trebui doar să aştepte de la sistemul public de sănătate pentru propria-i sănătate, ci ar avea posibilitatea să aleagă. În plus, un sistem privat de asigurări de sănătate ar permite pacientului să-şi aleagă acel tip de asigurare conform nevoilor individuale. S-a discutat mult despre “privatul” din sănătate, iar reacţia cetăţenilor în multe cazuri a fost asocierea cu o cheltuială mai mare. În realitate, ineficienţa dovedită a statului este mai mare decât potenţialul profit al privatului. Asta face ca într-un sistem corect trasat, performanţa medicală în privat să fie mai bună decât în public pentru aceeaşi mie de lei cheltuită. Este de neimaginat cu câtă atenţie aleg deţinătorii de autovehicule asigurările CASCO şi RCA, uitându-se la preţul comparat cu beneficiile la firmele private de asigurări, dar când vine vorba de viaţa şi sănătatea lor nu fac acelaşi exerciţiu. Pacientul român ar trebui înainte de a-şi face o asigurare privată de sănătate să calculeze cât îl costă plata informală pe care el o scoate din buzunar pe parcursul unui an pentru a-şi trata anumite afecţiuni, neprimind în schimb nicio garanţie legală. În ceea ce priveşte statul, o asemenea schimbare ar uşura presiunea existentă în prezent asupra sistemului public de sănătate şi, automat, ar duce la creşterea competiţiei între furnizorii de asigurări, la un control mai bun, dar şi la o creştere a calităţii serviciilor medicale. În România, apar anual aproximativ 78.000 de noi cazuri de cancer. Cu toate acestea, deşi o diagnosticare în faza incipientă ar creşte şansele de vindecare şi totodată permite pacientului să îşi recapete puterile pentru a putea să se reintegreze social şi profesional, România, spre deosebire de Polonia, Ungaria, nu mai vorbim de ţările dezvoltate ale Europei, nu pune accent aproape deloc pe prevenţia şi diagnosticarea timpurie. Unde credeţi că se întamplă acest blocaj? Într-adevăr, asistăm în România la situaţia în care numeroase forme de cancer sunt depistate într-o fază avansată în care succesul terapeutic nu depăşeşte 10-15%, iar costurile ulterioare cu tratamentele sunt foarte ridicate. Din păcate, în continuare, birocraţia poate sta, de multe ori, în calea vieţii unui pacient bolnav de cancer, iar aici vă pot oferi ca exemplu o situaţie cu care bolnavii de cancer se confruntă aproape lunar. Revin la exemplul de mai sus, al investigaţiei PET/CT, unde conducerea Ministerului Sănătăţii a avut o iniţiativă foarte bună, aceea de a oferi acces pacienţilor cu afecţiuni oncologice la 3.000 de investigaţii PET/CT gratuite, care teoretic ar trebui să ajute mulţi pacienţi oncologici. Practic, însă, pacientul se confruntă cu diverse bariere birocratice, care îi întârzie accesul la tratamentul corect. Pentru a putea beneficia de gratuitate la investigaţia PET/CT-ului, în România este important ca pacienţii eligibili, care se încadrează în criteriile stabilite de specialiştii de la minister şi care au fost deja atestaţi de un medic oncolog că pot efectua investigaţia, să mai parcurgă anumite etape suplimentare de verificare, la o altă comisie, care se întruneşte în medie o dată pe lună şi abia după obţinerea aprobării se poate programa la unul dintre centrele unde este posibilă investigaţia. În Polonia, însă, odată ce medicul curant verifică dacă pacientul se încadrează în lista de criterii de eligibilitate, îi dă o trimitere, iar pacientul se poate programa imediat pentru investigaţie, fără a mai fi nevoie de încă o verificare a vreunei alte comisii. Asta face diferenţa între România şi Polonia, de exemplu. Mai mult, anul trecut s-a introdus şi obligativitatea pacientului de a prezenta un bilet de trimitere cu regim special, care nu poate fi emis decât de un medic oncolog care lucrează în ambulator, nu în spital. Ironic, cea mai mare parte a medicilor oncologi lucrează doar în spital, ceea ce duce la o limitare drastică a accesului pacienţilor la o investigaţie care, nu de puţine ori, adaugă ani în plus la speranţa de viaţă a pacientului. Această birocraţie excesivă şi lipsa de simplitate într-un context clar face ca toţi participanţii să sufere, atât pacienţii, operatorii publici şi privaţi, cât şi sistemul de sănătate în general. Am însă încredere că lucrurile se vor mişca în acest sens şi în România, care se va alinia treptat cu ţări din regiune, ca Polonia, unde accesul pacienţilor la investigaţii de înaltă performanţă este mult mai facil şi reglat cantitativ de statistica morbidităţii bolii, cifră care nu este un secret pentru nimeni şi este procentual asemănătoare tuturor ţărilor din UE. Iar acest lucru nu este decât în interesul statului, pentru că, în acest fel, diagnosticarea se poate face dintr-o fază iniţială, mult mai precisă, pacientul beneficiind astfel de şanse mai mari de vindecare, iar statul economisind sume importante, pe care altfel le-ar fi cheltuit pe diverse tratamente costisitoare, care ar fi funcţionat mai mult sau mai puţin. Trebuie să înţelegem că este mult mai uşor şi mai ieftin să prevenim şi să diagnosticăm într-o fază incipientă decât să tratăm când deja este prea târziu.
R: De ce aţi avea nevoie dumneavoastră, jucătorii din mediul privat al sănătăţii, pentru a creşte investiţiile şi a acoperi mai bine golul pe care statul îl lasă în piaţa serviciilor de sănătate şi care, până la urmă, afectează accesul pacienţilor la tratamente corespunzătoare? Elemente ca - pachetul de bază, asigurările private de sănătate, o mai bună alocare a fondurilor pe prevenţie, diagnosticare incipientă – pot duce la o implicare mai mare a jucătorilor privaţi?
R. G.: În primul rând, salut introducerea unui pachet de servicii medicale de bază fiindcă reprezintă un prim pas spre o relaţie corectă între cetăţeanul asigurat şi sistemul public. Dar, am speranţa că introducerea acestui pachet de servicii medicale de bază nu reprezintă un pas singular, ci o primă măsură dintre cele cu adevărat necesare. Cred că sunt în momentul de faţă trei lucruri principale care ar trebui duse la îndeplinire, nu neapărat pentru o mai mare implicare a jucătorilor privaţi, ci pentru o schimbare profundă a sistemului de sănătate, în beneficiul pacientului. În primul rând, un “pact national pe sanatate”. Sănătatea populaţiei nu este opţională, este obligatorie indiferent de culoarea politică, etnie, gen, cultură, rasă, credinţă şi status financiar. Ar trebui ca toate forţele importante ale momentului să-şi strângă mâna şi să facă o strategie pe sănătate pentru România următorilor 20 de ani, astfel încât oricine vine “la putere” să preia construcţia din locul lăsat de ceilalţi. Din păcate, în ultimii 20 de ani am retrăit aceeaşi poveste. Puterea unui anumit moment dubitează deciziile strategice ale puterii anterioare şi cheltuieşte timp şi bani în a demonstra asta. Apoi, se amorsează o nouă strategie care are o perioadă de latenţă firească şi care rareori ajunge să aibă efecte sau chiar să fie aplicată pentru că apare o nouă putere care dubitează la rândul ei strategia anterioara şi tot aşa. În al doilea rând, constientizarea pacienţilor şi aparţinătorilor despre reala ”coplată” din sistem – plata informală. Ironia face ca majoritatea pacienţilor să fie deranjaţi de existenţa coplăţii, dar să nu aibă o problemă în a face o plată informală, care de cele mai multe ori depăşeşte valoarea coplăţii la operatorii privaţi. Un alt aspect pe care pacientii îl neglijează este că plata informala permite în general accesul la un anumit medic sau tratament, dar nu se asociază cu o calitate satisfăcătoare sau cu o responsabilitate crescută din partea sistemului medical public. Şi nu în ultimul rând, limitarea exodului medicilor şi aducerea în ţară a specialiştilor români care lucrează în străinatate. Asigurarea unor servicii medicale de calitate depinde în mare măsură de existenţa unui personal medical bine pregătit şi motivat. Se vehiculează cifre de peste 13.000 medici plecaţi din ţară în ultimii ani şi cine ştie câte mii din celelalte categorii de cadre medicale. Dar, nu trebuie să inventăm noi roata, există ţări care au creat programe speciale şi au reusit să “repatrieze” cu succes materia cenuşie în halate albe. Trebuie doar să privim puţin dincolo, la ţările care au reuşit să performeze în acest domeniu.
R: Care credeţi că vor fi primele semne de “însănătoşire” a sistemului medical din România?
R. G.:Aş putea numi mulţi parametri care măsoară tehnic eficienţa sistemului, dar până atunci, ca prim pas, voi fi foarte mulţumit când voi auzi liderii asociaţiilor de pacienţi felicitând sistemul public pentru rezolvarea măcar a uneia dintre numeroasele probleme ridicate în ultimii ani.
