Gabriel Diaconu: Cu un neologism pe care l-am numit bomfas. Bomfasul este stilul traditional romanesc de a face foarte mult zgomot, de a cere lucruri care pare ca au sens in ochii tuturor, doar pentru ca la finalul lor sa iesi si sa spui, ca antrenorul nationalei, “Imi pare rau, baietii au facut o figura frumoasa, dar ne vedem la urmatoarele mondiale”. Este predestinat negociatorilor din sanatate sa esueze intr-un mod maiestuos intr-o negociere care, din punctul meu de vedere, nu este una financiara la momentul de fata, cat una morala. Bani sunt, bani circula, sunt remarcabili de multi raportat la ceea ce vezi in teritoriu. Transparenta lor are niste momente surprinzatoare de opacitate, cum s-a intamplat de curand la Ploiesti, cum s-a intamplat si mai de curand intr-o discutie pe care am avut-o in prezenta domnului Busoi, presedintele Casei Nationale de Asigurari, cu domnul Stef de la Satu Mare care a pus o taxa de botosei la spitalul judetean condus de dansul. Ulterior am aflat ca se intampla si in Brasov, si in Constanta, si in Bucuresti la spitale mari. Taxa de botosei este o suma de bani, aparent modica, pe care oamenii trebuie sa o dea ca sa se incalte cu niste minuni incat sa nu murdareasca cu mocirla spitalele prea curate ale patriei.
Sanatatea in Romania este ca un talcioc in care si unii si ceilalti vand niste rable pe care cauta sa le argumenteze cum ca ar fi limuzine de lux. Si ce ma deranjeaza pe mine si mai mult este ipocrizia celor care stau la masa, ipocrizie care este una nu doar profesional justificata - Ei se fac ca ne dau si noi ne facem ca luptam mai departe -, ci una menita sa lase pana la urma niste zeci de mii de oameni in ipostaza de a se compromite moral. Si de a inainta in zona aceasta gri a practicii, defiscalizata, demonetizata, destituta, astfel incat, culmea, luptand pentru schimbare sa nu schimbam de fapt nimic.
Ce este aceasta taxa pe botosei? Care e smecheria din spatele ei?
Gabriel Diaconu: Smecheria este urmatoarea: botoseii respectivi costa in functie de spital 1 leu, 2 lei, am intalnit si 3 lei si 5 lei perechea. Dar daca te uiti pe piata libera a botoseilor vei vedea ca un balot cu o mie de perechi costa vreo 150 de lei. Daca stai sa inmultesti leu cu leu cat fac spitalele per balot de botosei traficati, vei vedea ca acelasi balot de botosei de la 150 de lei intr-un spital judetean sau intr-un spital din capitala ajunge sa fie vandut cu 4000 de lei.
Profitul unde se duce?
Gabriel Diaconu: La un 25, 50, 100 de ori in plus. Este o afacere fenomenala. Pe mine nu m-ar deranja ca diverse firme sa isi vanda galosii in spitale de stat. Ca si asa s-a externalizat igiena intr-un mare fel in Romania. Pe mine ma deranjeaza ca spitalele obliga oamenii sa cumpere din automate, din gherete, din tot felul de papornicarii aceste obiecte dupa ce oamenii respectivi vor fi intrat deja intr-o relatie compromitatoare cu spitalul, o relatie conditionata de faptul ca o ruda, un prieten, o cunostinta de-a lor este pacient in spitalul respectiv.
“Sub ce statut juridic participa un spital, o institutie sanitara publica la un tip de comert privat?”, a intrebat cineva. Cine va avea curiozitatea sa se uite, va constata ca in felul acesta mutant, metastatic de organizare a sanatatii, diverse entitati private care sunt non-sanitare si comerciale au intrat si au ajuns, ca niste viermi, sa colcaie prin culoarele sanatatii si sa deturneze sume colosale de bani. Si revin la ipocrizia celor prezenti la masa. Pai cand tu ai de administrat niste miliarde de euro anual si stii ca din miliardele alea de euro tu nu ajungi sa iei spirt, seringi, manusi chirurgicale, cum se intampla la Ploiesti, dar vinzi botosei la poarta pe care pe o parte ii iei cu bani publici, pe de alta parte ii vinzi cu bani privati, nu ti se face rusine? Adica tu, nu neaparat individ, cat tu instanta morala, tu sindicat, tu Colegiu al Medicilor, tu reprezentant al sistemului din perspectiva fortei de munca? Si vine Ministerul Sanatatii si spune Tara saraca, bani putini. Mie aici mi se taie filmul. Ca nu este nici tara saraca si culmea nu sunt nici bani putini. Sunt multi bani.
De ce esueaza repetat aceste negocieri?
Gabriel Diaconu: Pai imaginati-va ce s-ar intampla daca nu ar esua.
Ce s-ar intampla?
Gabriel Diaconu: Oamenii ar trebui sa puna fapta unde au pus vorba. Si de acolo incep problemele. Exista si de partea cealalta dificultati. Am discutat cu ministrul Eugen Nicolaescu atunci cand a scos pachetul de baza si, pana la un punct, remarca de exemplu faptul ca in dezbaterea publica pe care oamenii au cerut-o de la medici vizavi de articolele acelea din pachet si cam cat ar trebui ele sa fie incluse, excluse, nu a iesit nimeni, dar absolut nimeni, sa spuna in mod constructiv ce ar avea de zis vizavi de chestiunea asta. E tara lui habar n-am si a lui habar nu stiu. Si pentru ca, vizavi de comunitatea lor, medicii romani sunt nu doar complexati, sunt furiosi. In entitati mici, comunitatile medicale functioneaza asa cum functionau si acum 25-30 de ani. E un fel de haiducie, un fel de junta care se intampla si pe aici si pe acolo. Unii dintre ei au ajuns sa lucreze de doamne ajuta pentru ca folosesc sistemul acesta de echipaj de desant: eu iti dau tie pacienti, tu imi dai mie pacienti, eu iti dau tie un pic, tu imi dai mie un pic. Dar dupa noi potopul.
Sunteti si dumneavoastra parte dintr-o succesiune, deja veche, de mesajedin partea unor medici care au devenit extrem de vizibile. S-a inceput in 2009 cu mesajul chirurgului Florin Chirculescu, in primavara acestui an mesajul dumneavoastra a ajuns dezbatut chiar de presedintele Romaniei. Acum am vazut iesirea chirurgului Dan Oprea de la Ploiesti, care a declansat reactii chiar la Ministerul Sanatatii. Si totusi, nu se schimba nimic.
Gabriel Diaconu: Nu sunt complet de acord cu afirmatia ca nu se schimba nimic. Eu sunt un om care este obisnuit, poate mai mult decat altii, profesional, psihiatru fiind, ca uneori schimbarile pot sa fie precum pietricelele care declanseaza o avalansa. Totul e sa ajungi, la un moment dat, in genul asta de vanzoleala publica, incat sa ai ceea ce eu numesc convergenta. Incat oamenii sa fie dispusi sa se opreasca un pic din rutina lor zilnica si sa asculte ceea ce este de ascultat.
Cat de departe este breasla medicala de acest punct de convergenta?
Gabriel Diaconu: Eu as zice la un an-doi distanta. Pentru ca e o tendinta pe care nu o poti schimba. Introducerea medicilor rezidenti in sistemul consultatiilor cu plata in ambulator sau acordarea unor burse este una dintre cele mai gogomane idei pe care eu am auzit-o vreodata, in lume: hai sa le dam niste burse din alte fonduri si care nu vor fi fiscalizate. Dumneavoastra va dati seama spre exemplu, daca tot ne oprim la chestiunea asta, ca statul pe de-o parte spune medicilor <E foarte urat ca luati plati informale, e o fapta penala>, dar dupa aceea le spune rezidentilor <Ce ar fi sa va dam noi voua bursa, care practic sunt niste bani care nu sunt impozitati?> Pai nu e acelasi lucru? Si de unde imi dai tu mie, stat, lucrurile astea? Cine plateste pentru bursele alea? Tendinta este de asemenea maniera incat, la un moment dat, nu doar prin indicatori de sanatate care la noi sunt brutal modificati, ci si prin masa aceea critica de lipsa de medici se va genera un colaps, o implozie.
Este fiscalizarea plicului o solutie?
Gabriel Diaconu: Pentru cei care sunt sceptici la asta, exemplul pe care il dau este unul care ar putea sa para inedit. Mersul spre decriminalizare al celor care consuma droguri usoare. Tarile care au criminalizat practica au avut o resurgenta a celor care fumau iarba, au avut o crestere a traficului ilegal, o crestere a pretului, o crestere a contingentelor derivate din practica asta. Pe cata vreme, in tarile care au decriminalizat chestiunea asta, care cumva au invitat oamenii la masa, care au facut din obiceiul asta, fie el patologic or ba, o chestiune de dialog, s-a observat ca oamenii si-au scazut cumva aportul. Imaginati-va ca, daca la un moment dat, in raportul medic-pacient intervine un mecanism transparent de negociere al tarifului pentru mana profesionala, care este o mana profesionala indelung exersata, tot jocul asta de blackjack, de 21, de licitatie in orb, se va prabusi. Si o operatie pe cord deschis, care sa zicem pe mana stanga costa 5000 de euro si pe mana dreapta va costa 3000 de euro, poate ca (nu stiu, speculez) va ajunge sa coste 4000 de euro in ambele locuri. Iar acei 4000 de euro vor fi bani curati. Ei sunt si acum curati, din punctul meu de vedere. Ce ii face sa fie necurati este tot zgomotul acesta de fond al oamenilor care mai intai dau si apoi urla ca au fost furati.