An de an, câte un ONG anunță cam în această perioadă că serbează săptămâna alăptării și revine cu aceeasi statistică prăfuită conform căreia româncele alăptează cel mai puțin din toata Europa.
Când îi iei la bani mărunți și încerci să afli ce se face de fapt și pentru a promova alăptarea, împărțirea de pliante, un seminar și câte un miting în parc sunt singurele acțiuni avute în vedere. Acolo unde problema ar trebui rezolvată, respectiv in spitalele, in special de stat, unde mămicile iau primul contact cu un cadru medical care ar trebuie să le învețe cum să alăpteze corect, nu se prea înghesuie nimeni să schimbe ceva.
Avalanșa de cezariene din spitalele românești, până la 50 la suta din nașteri în spitalele de stat și 80 la sută din nașteri la privat, are o legătură importantă cu numărul mare de românce care au dificultăți în a-și alăpta copilul, chiar dacă ar vrea. Fără să cer sau să îmi doresc am trecut prin două astfel de experiențe: una în Maternitatea Giulești, alta în Spitalul Universitar din București.
Încă am dubii în a spune care a fost mai rea, însă înclin spre a doua. Într-o maternitate care își făcuse un stindard din promovarea alăptării se ocupa de asta, dar și de multe altele, câte o asistentă pe tura. Mereu pe fugă, era vizibil epuizata de numărul mare de proaspete mamici si bebelusi pe care îi avea de îngrijit. Obsesia alăptarii persista chiar daca era vorba de cezariana, unde, de cele mai multe ori, lactatia întârzie, chiar daca copilul este pus la sân la scurt timp după naștere. Însă nimeni nu avea timp să vadă dacă copilul are și ce să mănânce.
Având însă experiența unei alte nașteri, am intuit ca bebelușul meu se învinețea și era agitat pentru că îi era foame. Dupa îndelungi insistențe, un neonatolog din gardă a binevoit să vadă copilul și a aprobat un supliment de lapte praf cu lingurița, pentru a trece cu bine de primele zile.
Pe lângă așa numitele maternități care se vor prietene ale copiilor și unde mamele își pot ține copiii lângă ele, mai există însă și categoria stat la coadă la ușa secției de neonatologie până când o asistentă să binevoiască să lase mamele să intre la programul de alăptare. E si cazul maternității Giulesti, unde la una dintre aceste reprize de hrănire organizată m-am trezit că altă mama îmi luase copilul să îl hrănească. Totul s-a întâmplat din eroarea asistentelor care omiseseră să anunțe că au mutat pătuțurile și astfel se modificaseră și locurile știute de mame. Depresiile postnatale, unde plânsetele, disperarea, teama că nu au suficient lapte erau la tot pasul, făceau parte zilnic din peisaj. Toată asistența în alăptare o furniza din când în când, dar nu zilnic, câte o tânără care nu aloca mai mult de 20 de secunde pentru fiecare instruire.
Dacă ai noroc să treci cu bine de episodul alăptăre sub stres în spital, urmează contactul cu familia. Invariabil, o bunică sau străbunică știe sigur că trebuie să îi mai dai și alt lapte copilului, că nu se satura doar cu ce are mama și d-aia plânge. Dacă mama cedează, e calea sigură către înțărcarea inutilă înainte de vreme. Copilul va aprecia mai mult biberonul și va da mai repede deoparte sânul mamei. Și uite așa ajungem repede să confirmăm statisticile.
Sunt convinsă de beneficiile alăptării asupra sănătații copiilor mei, însă asta nu înseamnă că nu au avut alergii cutanate, răceli și gripe an de an și tulburări digestive, cam în aceeași măsură cu alți copii mai puțin hrăniți cu lapte matern sau chiar deloc, cu toate că teoretic ar fi trebui să fie mai protejați.
Măcar pentru că e este mai comod și mai ieftin, nu renunțați să încercați să alăptați măcar șase luni. Când sunteți pe punctul de a ceda,și nu sunt puține astfel de momente, cereți sfatul unor medici tineri sau unor prietene cu experiență și mai puțin rudelor atotștiutoare, încercați ceaiurile care stimuleză lactația, hraniți-vă bine și relaxați-vă cât de mult posibil.
