Un medic făcea vizite la un azil rezidenţial într-o dimineaţă şi a venit la patul unui pacient care fusese neresponsiv în ultimele 24-48 de ore şi care părea să fie pe punctul de a muri din cauza unui cancer avansat la pancreas. Soţia sa şi mama sa bătrâioară stăteau de veghe lângă patul său. El le-a salutat şi a început să examineze pacientul. Mama pacientului l-a întrebat atunci pe medic: „De ce nu l-ai salutat pe fiul meu?"Trupurile sunt ignorate, ne adresăm persoanelor.
Când a devenit acest om muribund un „trup" de ignorat şi nu a mai reprezentat o persoană căreia să i se vorbească? Mama sa îndurerată, foarte receptivă (şi sensibilă), a remarcat o schimbare semnificativă, chiar dacă inconştientă, în relaţia medicului cu fiul ei muribund. Tratamentul medicului referitor la pacient ca un obiect este o reflectare a morţii sociale descrise în capitolul al III-lea al acestei cărţi. Medicul a categorisit în mod inconştient şi prematur pe omul muribund ca pe un „mort". Inţelegerea variată a ceea ce constituie o persoană este ilustrată şi de acest exemplu. Pentru mama pacientului, fiul ei lipsit de reacţie, muribund, era totuşi întocmai o persoană. îşi va pierde el personalitatea pe dată, din momentul încetării funcţiilor vitale? Este întotdeauna mai sigur şi mai adecvat să presu-punem că o persoană este prezentă, chiar dacă nu este dat nici un răspuns vizibil la comunicarea verbală. Preocuparea cuviincioasă pentru rămăşiţele fizice ale persoanei decedate arătată de creştinismul tradiţional este o reamintire vie a faptului că persoana este încă foarte conectată la trupul ei, indiferent dacă este moartă sau vie în sensul biologic. Atunci când alţi membri ai familiei sau prieteni sunt de faţă la capul patului celui muribund, prezenţa lor poate fi o manifestare a naturii interconectate a suferinţei sociale a pacientului şi a familiei. Recunoaşterea tuturor persoanelor prezente înseamnă de asemenea recunoaşterea întregii suferinţe individuale şi colective prezente în cameră. Cuvintele nu constituie singura modalitate şi pot fi chiar cea mai bună cale de a comunica această recunoaştere. Uneori atingerea blândă direcţionată spre persoana neresponsivă (d.ex., o mână pe umăr) în timpul unei vegheri tăcute, fie şi numai de câ-teva minute la capul patului, este o formă mult mai eficientă de comunicare. Acest lucru este adevărat indiferent dacă alte persoane sunt prezente sau nu. „Tăcerea este o taină a veacului viitor, însă cuvintele sunt instrumente ale acestei lumi."
Există anumite cuvinte înrudite seculare ale mărturisirii care au fost investigate ca mijloace potenţiale de vindecare prin care indivizii grav bolnavi sunt capabili să comunice poveştile suferinţei lor şi uneori dobândesc alinare în cursul procesului. De regulă, în acest tip de proces narativ de vindecare persoanei bolnave i se va cere să scrie un eseu care exprimă simţămintele şi gândurile sale cu privire la o experienţă dificilă sau traumatică. Studiile, îndeosebi în lite ratura psihologică, sugerează că astfel de exer-ciţii îmbunătăţesc efectele asupra sănătăţii. Un studiu a probat ipoteza că a scrie despre o experienţă presantă ar afecta situaţia bolii în boala cronică a pacienţilor cu astm şi artrită reumatoidă. 107 pacienţi (58 cu astm şi 49 cu artrită) au completat studiul şi au fost selectaţi aleator pentru a scrie fie despre cel mai stresant eveniment din viaţa lor, fie (ca verificări) despre subiecte care sunt neutre emoţional (d.ex., descriu planurile lor zilnice ca un exerciţiu al administrării timpului). Exerciţiul de scris a durat mai mult de 20 de minute în trei zile consecutive şi a fost anonim. Rezultatele care au fost măsurate în studiu au inclus, pentru pacienţi cu astm, o măsură obiectivă a funcţiei pulmonare, volumul expirator forţat într-o secundă (FEV 1), şi, pentru pacienţi cu artrită reumatoidă, un interviu structurat de un reumatolog. Acest interviu a urmat o abordare standardizată utilizată pentru studii clinice ale unor noi terapii pentru acea stare, şi a inclus 1) aprecierea simptomelor cu evaluarea severităţii lor; 2) aprecierea globală a activităţii bolii; 3) identificarea distribuţiei durerii şi edemelor; 4) prezenţa şi severitatea deformărilor; 5) starea funcţională a pacientului. Analiza rezultatelor a demonstrat că nu există nici o diferenţă demografică sau în termenii bolii de bază între grupurile experimentale sau de control, îmbunătăţirea statistic semnificativă a fost văzută atât în cazul pacienţilor bolnavi de astm, cât şi al celor bolnavi de artrită reumatoidă la 4 luni. A existat o creştere de aproximativ 10% în FEV 1 la pacienţii bolnavi de astm.
Pacienţii suferinzi de artrită aveau o activitate generală a bolii predominant uşoară la momentul iniţial. Rezultatele studiului au suscitat anumite întrebări şi îngrijorări. Chiar dacă au fost demonstrate diferenţe semnificative statistic între grupurile experimentale şi cele de control, au fost semnificative schimbările dintr-o perspectivă biologică sau din perspectiva persoanei? Greutatea de bază a bolii nu era severă. Este neclar care ar putea fi beneficiul potenţial al unei astfel de terapii pentru o boală mai gravă. Efectele asupra astmului au fost văzute începând de la două săptămâni, pe când efectele din artrita reumatoidă nu au fost înregistrate până la 4 luni de zile. O altă preocupare vizavi de metodologie a fost faptul că experienţa scrisului a fost destul de deranjantă pentru membrii grupului experimental în momentul scrisului. Au existat chiar şi schimbări fiziologice negative în ce priveşte ritmul cardiac şi tensiunea arterială, precum şi referitor la efectele asupra funcţiei imune. Subiecte tipice pentru experienţa presantă descrisă în exerciţiul scrie rii din cadrul grupului experimental au inclus moartea unei persoane dragi, accidente majore sau probleme semnificative în relaţii. De un interes special a fost faptul că aproximativ jumătate dintre pacienţii grupului experimental au răspuns la această intervenţie. Din nefericire, diferenţele între respondenţi şi nerespondenţi nu au fost clare, şi totuşi acele diferenţe ar fi putut să ajute să identifice candidaţi mai potriviţi pentru ceea ce a însemnat o experienţă traumatică din punct de vedere emoţional. In cele din urmă, durabilitatea pe termen lung a răspunsului rămâne necunoscută. Studiul subliniază puterea potenţială de a relata propria poveste ca parte a experienţei vindecării.
O provocare majoră pentru cei care sunt suferinzi în contextul unei boli grave sau care pune în pericol viaţa este a afla un sens în viaţa lor şi în particular un sens în suferinţa lor. A crea o biografie a pacientului poate uneori să ajute procesul găsirii sensului. „Revederea vieţii îngăduie unei persoane să identifice ceea ce a fost împlinit sau creat şi ceea ce va fi lăsat în urmă ca un rezultat... un simţământ al sensului poate fi capturat în recunoaşterea unicităţii individului." „Biografii" voluntari întregistrează mai întâi o biografie orală pe care pacientul se simte obligat să o transmită celor dragi ai săi. De regulă amintirile pozitive sunt împărtăşite, deşi, dacă se dezvoltă un nivel înalt de încredere între pacienţi şi „biografi", pacienţii se pot „despovăra" şi pot povesti detalii mai intime si negative din viaţa lor (într-un mod mai asemănător cu sacramentul con-fesiunii). Biografia pacientului este similară unei spovedanii în termenii potenţialului de auto-revelare şi de aflare a sensului, dar nu se aseamănă cu mărturisirea prin faptul că pocăinţa poate să nu fie forţa sau motivaţia guvernantă din spatele activităţii. „Subiecţii aleg ceea ce vor să povestească şi ceea ce vor să ignore." „Biografia" poate astfel să evite confruntarea cu probleme specifice (d.ex., păcate) care interferează cu vindecarea muribundului.
