Ne întâlnim în frumosul Vevey, oraş elveţian întins pe malul lacului Leman, oraş ce poartă urmele paşilor lui Charlie Chaplin. Este o zi însorită şi covârşită de albul zăpezii. Trecem pe lângă furculiţa uriaşă care iese din apă şi care a fost instalată în 1995 ca simbol pentru 10 ani de existenţă a muzeului Alimentarium din Vevey.
Intrăm într-un restaurant „chic“, unde mirosurile culinare ne bucură simţurile. Am în faţa mea o persoană care îmbină într-o manieră fină “măreţia” şi modestia. Face parte din categoria oamenilor care lasă în urmă lor o dâră de lumină, invizibilă, dar perceptibilă.
Altfel. Cu alte „instrumente“ de măsură a existenţei. Aşa îl descopăr pe tânărul neurochirurg Constantin Tulească (34 ani), într-o zi de iarnă, undeva, departe de România.
Lungul drum spre performanţă
Premiul este cu atât mai important cu cât, în urmă cu un an, această distincţie nu s-a acordat.
"Echipa noastră (Profesorii Jean Régis, Marsilia, şi Marc Levivier, Lausanne, şi eu) a adus o contribuţie pe mai multe planuri. Am realizat primul studiu care a demonstrat eficacitatea pe termen lung a radiochirurgiei în nevralgia clasică de trigemen. În lucrările anterioare, radiochirurgia avea o durată de urmărire a pacienţilor maxim de 8 ani după tratament, noi am reuşit să aducem acest interval până la 15 ani, ceea ce a echivalat cu durata lucrărilor publicate deschisă în această indicaţie. În felul acesta, a fost înlăturată una din criticile majore aduse acestui procedeu, non invaziv, pentru că se spunea că nu există suficient recul pe termen lung. Al doilea a fost că am avut ideea de a analiza diferite subpopulaţii care pot beneficia de acest tratament, mă gândesc, de exemplu, la pacienţii care suferă de scleroză în plăci, boală care se manifestă frecvent cu o nevralgie de trigemen. Se spunea că acestor pacienţi nu li se poate aplica acest tratament radiochirurgical pentru că nu ar fi eficient, lucru neadevărat.""Noi am demonstrat, de exemplu în acest caz concret, că radiochirurgia Gamma Knife este la fel de eficientă pe termen scurt ca şi într-o nevralgie clasică obişnuită. Au fost şi alte subgrupuri de pacienţi pe care le-am analizat şi toate acestea au contribuit la vizibilitatea mea şi a colegilor mei. Am avut şansa, pe lângă aceste articole publicate în revistele americane de profil, să publicăm în literatura medicală franceză şi am fost invitaţi să scriem câteva capitole de carte la edituri prestigioase din Paris.Inevitabil, după ce au apărut în ultimii cinci ani aceste publicaţii, am fost invitat să particip la diferite conferinţe, ceea ce a contribuit indirect la evidenţierea Centrului din Marseille (dar şi din Lausanne), acolo unde am fost în stagiu de perfecţionare în neurochirurgia funcţională şi radiochirurgia Gamma Knife (aprilie 2010-octombrie 2011)."
"În prezent, lucrăm la un algoritm pentru a găsi o formulă matematică în prescrierea unor doze de iradiere care să păstreze aceeaşi eficacitate a tratamentului radiochirurgical, ar să scadă numărul complicaţiilor.
Proiectul este realizat în colaborare cu centrele din Marseille, Lausanne şi Londra.”
Nevralgia de trigemen sau radiochirurgia viitorului
“Rdiochirurgia, în general, se referă la un procedeu de iradiere ţintită, minim invazivă, ghidată prin imagistică (RMN, computer tomograf şi arteriografie, singure sau asociate) a unor patologii intracerebrale, fără a fi nevoie de deschiderea clasică chirurgicală, în boli bine specificate şi selecţionate. În cazul aparatului Gamma Knife, care este dedicat exclusiv craniului, inventat de neurochirurgul suedez Lars Leksell, ea se face cu o mare precizie (submilimetrică), datorită focalizării simultane a 192 de raze Gamma (în cazul modelului Perfexion, Elekta AB, Suedia), emise de surse de Cobalt-60 radioactiv, care dau o doză de iradiere foarte mare în ţinta dorită, cu o descreştere rapidă în ţesutul sănătos imediat vecin.”
Şcoala de neurochirurgie românească
"Şcoala medicală românească pe care eu am urmat-o în Iaşi, la Universitatea Gr.T. Popa, a fost o bază solidă. România are un potenţial medical uriaş.
Pe lângă medicii neurochirurgi care au rămas acasă şi îşi fac meseria cu simţ de răspundere, sunt mulţi neurochirurgi români plecaţi în străinătate care s-au întors în România: doctorul Stoica, doctorul Dan Suiaga, pe care îl consider un prieten şi care s-a format în parte, în Lausanne, Ştefan Mindea, care a revenit din SUA. Important este că aceşti oameni vor să facă lucrurile să avanseze în ţara lor. Să nu uităm că în afară spitalelor publice există acum spitalele private, care oferă şi o altă bază de lucru. Nu se mai poate spune că în România nu sunt aparate performante ca o condiţie necesară a unei formări medicale.”
"Eu nu am profesat în ţară suficient ca să vorbesc despre condiţia de medic, dar în spitalul public se vorbeşte frecvent de salariu mic, de unde decurge şi o altă problemă: formarea completă ca medic.
Pentru că asta presupune să mergi la cursuri de perfecţionare, la congrese, nu te poţi limita doar la ceea ce vezi în clinica ta, oricât de bună ar fi ea. Deci ai nevoie de finanţare.
Aşa încât lucrurile nu se rezumă doar la salariu şi nivelul de trai, care este doar un element dintr-o clasă de alte probleme în cazul unui medic.
Chirurgii care vor să fie performanţi au văzut în afară de serviciul lor măcar încă un alt serviciu, pentru că ai nevoie şi de o altă abordare a unei probleme. În managementul de proiect se spune frecvent că în zece ani te plafonezi făcând doar un singur lucru de o manieră care aduce cu rutină, deci ai nevoie să vezi altceva ca să fii inspirat şi să inspiri la rândul tău pe ceilalţi."
Necesitatea unui mentor
Avem toţi nevoie de cineva care să ne arate calea, de un părinte profesional, eu am avut mai mulţi, dar cei doi care în mod sigur şi-au pus amprenta sunt cercetători şi medici reputaţi în domeniu - Marc Levivier din Lausanne şi Jean Régis din Marseille.
"Întâmplarea şi şansa a făcut ca eu să lucrez în acest spital din Lausanne, care are mulţi şefi de serviciu care vin din alte ţări, ceea ce dă o unitate într-o diversitate foarte mare.
Spitalul Cantonal din Lausanne rămâne unitar ca manieră de funcţionare pentru că respectă nişte principii medicale elveţiene clare, stabilite de mai bine de 40 de ani, de când a fost creat. Diversitatea constă în faptul că oamenii care lucrează aici vin frecvent din şcoli de medicină diferite (elveţiene sau străine), cu viziuni diferite pe care le armonizează pe baza principiilor elveţiene în stilul local.
Ceea ce eu numesc: gândeşte global şi acţionează local. Toţi de aici au încercat să aibă o viziune tridimensională a medicinei pe care reuşesc să o aplice la Lausanne, într-o manieră excepţională ca model de diagnostic şi de tratament.Spre deosebire de Franţa, unde totul este centralizat, de exemplu dacă ai un medic de referinţă care este în spitalul din Marseille, vin pacienţi din toată Franţa pentru a se trata la Marseille. Această centralizare face probabil ca în Franţa să fie mai mult promovaţi cei din planul local. E foarte greu să ajungi şef de serviciu aici dacă vii din altă parte. Nu este imposibil. M-aţi întrebat două sisteme diferite, două abordări diferite.Elveţia are avantajul unei viziuni mai diferite în sensul că elveţienii discută de valori şi le promovează şi nu cred că contează locul de unde vii. Aici este importantă adaptarea la sistemul local. În Franţa ai o formare de rezidenţiat foarte rapidă. Pentru un neurochirurg durează 5-6 ani să te formezi în Franţa, în Elveţia ajungi la 10 ani, dar ai un parcurs mult mai variat şi poate mai bogat în experienţă. Eşti obligat să schimbi măcar un an din perioada de formare, spitalul şi secţia unde lucrezi. Nu poţi sta în acelaşi centru de la început până la sfârşit. Eşti susţinut de instituţie pentru o parte din congrese şi cursuri, dar pe baza temeinică a formării şi aspiraţiilor tale."
Pacientul elveţian este "smerit" când vine la medic
“Ca orice pacient, şi pacientul elveţian are nevoie de un diagnostic şi de un tratament. În plan personal eu am un raport foarte bun cu pacienţii mei sau aşa îmi place să cred. Deşi am fost avertizat de unii oameni, atunci când am venit aici, că aş putea avea bariere pentru că vin din altă parte sau pentru că am accent, pacientul elveţian este o persoană foarte caldă şi dacă ai construit relaţia de încredere, lucrurile curg. Pacienţii elveţieni apelează la sursele de informare, accesul este foarte bun şi atunci când vin la spital sau în cabinet, pot descrie corect simptomele facilitând astfel, pentru medic, stabilirea unui diagnostic corect.
Ştiu că imaginea medicului în România s-a degradat în ultimii ani. Şi asta nu este bine Sunt probleme în toate domeniile.
Atât în Elveţia, cât şi în România există oameni care locuiesc în munţi şi nu au aces la informaţie. Importantă este încrederea în medic. Când ajung la cabinet ei sunt, într-un fel, smeriţi: aşteaptă un răspuns şi o rezolvare a problemelor de sănătate cu speranţă şi respect pentru medic.
Neurochirurgul Constantin Tulească şi Dumnezeul neamului său ortodox
“În plan personal sunt un om credincios, din păcate nu îmi permite timpul să fiu un bun practicant. Am fost educat să fiu credincios şi cred că ortodoxia este şi o educaţie. Ne naştem cu ea prin taina botezului, dar mai apoi se cultivă. Când locuiam în Iaşi, mergeam o dată la două săptămâni la mănăstirile din nordul Moldovei, asta făcea parte din normalitatea familiei mele. Eu cred că oamenii care nu au credinţă (nu mă refer doar la ortodocşi) au şi o problemă de motivaţie, în raport cu ceea ce fac în viaţa cotidiană. Au o problemă cu un sistem de valori, nu spun că eu îl am, dar fac tot ceea ce pot ca să îl am şi eu cred că ortodoxia joacă un rol important. Nu cred că am plecat în vreo dimineaţă de acasă fără ca măcar să spun un «Doamne ajută».”
Un medic vindecă uneori, tratează adeseori, mângâie întotdeauna
“În raportul cu pacientul, credinţa mă ajută într-un mod simplu: Hipocrate spunea că un medic vindecă uneori, tratează adeseori, mângâie întotdeauna. Eu cred că această alinare o putem oferi doar dacă avem o dimensiune spirituală. Dacă nu se poate alina o suferinţa trupească, îţi rămâne să o faci de manieră spirituală.
Au fost situaţii când fac o operaţie şi nu sunt sigur de rezultat, mă rog la Dumnezeu să mă ajute să fie bine. Şi cred că întotdeauna m-a ajutat.”
Salariul unui medic elveţian asigură un trai “decent”
“Salariul unui medic în Elveţia asigură o viaţă decentă, dar trebuie să ne gândim că a face comparaţie cu salariile din România este forţat. Viaţa în Elveţia este extrem de scumpă.
Raportat la cheltuielile pe care le-am avut chiar şi în Franţa, în perioada în care am lucrat acolo, costurile din Elveţia sunt semnificativ mai mari. Cu salariul meu şi al soţiei mele, care este medic chirurg pediatru, ne plătim o locuinţă, două concedii pe an, probabil oriunde ne dorim, şi două congrese pe an. Nu poţi avea o casă de lux (noi locuim într-un apartament închiriat) şi nu îţi poţi permite să ai o maşină de lux.”
Conform unui articol publicat în jurnalul elveţian 20minutes.ch, salariul maxim anual al unui medic neurochirurg în Elveţia poate ajunge la peste 400.000 franci elveţieni (33.000 CHF pe lună), în funcţie de canton, experienţă şi, bineînţeles, o bună negociere cu conducerea spitalului
A FI sau A AVEA
Sunt convins cu desăvârşire de un lucru: a alege între a fi şi a avea, eu aleg a fi.
"Poate am confortul financiar să îmi permit să gândesc aşa, dar cred că cei care îşi doresc să fie vor sfârşi prin a avea.”
Privind din celălalt unghi, cei care aleg prioritar "a avea" nu vor termina niciodată prin "a fi" pentru că rămân la un nivel teluric, nu au timp să intre în contact cu stratul fin al spiritualităţii, captivi fiind în dorinţa de a avea, de a acumula bani şi bunuri materiale.
Cu acest "A FI" ne luăm rămas bun.
Este seară şi lacul pare că a absorbit întreaga vibraţie a zilei, pe care o va păstra în memorie pentru totdeauna.
Mulţumesc Doamnei Anca Opriş, Ambasador al României la Berna
