În urmă cu câţiva ani, la congresul International Society on Priorities in Health Care, am prezentat o lucrare intitulată astfel: „Poate criza sistemului de sănătate să coexiste cu creşterea fondurilor?“.
Observaţia era următoarea: sistemul românesc de sănătate este în criză, deşi fondurile au crescut de zece ori în ultimii zece ani (de la 800 de milioane de dolari în 1998 la opt miliarde de dolari în 2008). Explicaţiile identificate includeau: fluxul financiar, descentralizat în 1997 prin Legea asigurărilor sociale de sănătate, a fost recentralizat în 2001, prin ordonanţă de urgenţă; Ministerul de Finanţe stabileşte bugetul sănătăţii; CNAS a devenit un organism rigid, iar adunarea generală a reprezentanţilor nu s-a mai întrunit pentru a stabili strategia organizaţiei; principiul descentralizării a fost blocat, CNAS fiind
transformată în ordonator principal de credite; principiul „banii urmează pacientul“ nu a fost pus în aplicare; alocarea pentru spitale a ajuns, în 2007, la 75% din bugetele combinate CNAS–MS (chiar şi în prezent este în jur de 50% – vezi raportul CNAS 2012); nu există transparenţă la alocarea fondurilor între tipurile de asistenţă medicală (primară, policlinici, spitale); corupţia la nivel înalt a devenit regula.
Pe plan mondial se admite că creşterea finanţării peste 80 de dolari pe locuitor conduce la calitate în sistem în mod direct proporţional cu sumele alocate (Raport OMS, 2000). Or, la acel moment, în România, alocarea era de 450 de dolari. Nu banii sunt însă motivul pentru care sistemul merge prost. Indicatorii stării de sănătate nu sunt dependenţi de creşterea bugetului.
Criza din sistemul de sănătate pare a fi legată de lipsa de democraţie: lipsa de negocieri reale, transparenţă, descentralizare, principiul subsidiarităţii
inaplicabil. De altfel, reducerea stării de sănătate este legată mai mult de performanţele economice ale ţării decât de alocarea în sănătate. Am propus atunci, ca soluţie, eradicarea corupţiei de la nivel înalt. Concluzia este în continuare valabilă.
Pentru a dovedi relaţia dintre corupţie şi finanţare, dintre corupţie şi performanţele sistemului, am cercetat corelaţia dintre scorul corupţiei şi cel al democraţiei, respectiv doi din indicatorii stării de sănătate: speranţa de viaţă şi mortalitatea infantilă. Am folosit scorurile de corupţie realizate de Transparency International (publicate în 2012). Datele de speranţă de viaţă şi mortalitate infantilă globale au fost preluate după valorile OMS pentru 2010. Datele pentru România au fost preluate după indicatorii europeni (sursa: Eurostat). Analiza de corelaţie s-a făcut cu testul de corelaţie liniară; la valoarea r s-a aplicat analiza statistică (p < 0,05) la gradele de libertate corespunzătoare
numărului de observaţii; numărul de observaţii pentru analiza globală a fost de 170; numărul pentru România a fost de 10 pentru democraţie şi 14 pentru corupţie.
Am obţinut următoarele rezultate:
1. Corelaţia dintre democraţie şi speranţa de viaţă. Pentru toate ţările: r = 0,56; p < 0,001; pentru România: r = 0,84; p < 0,001.
2. Corelaţia dintre democraţie şi mortalitatea infantilă. Pentru toate ţările: r = –0,57; p < 0,001; pentru România: r = 0,84; p < 0,001.
3. Corelaţia dintre corupţie şi speranţa de viaţă. Pentru toate ţările: r = 0,64; p < 0,001; pentru România: r = 0,84; p < 0,001.
4. Corelaţia dintre corupţie şi mortalitatea infantilă. Pentru toate ţările: r = –0,61; p < 0,001; pentru România: r = –0,83; p < 0,001.
Toate aceste rezultate arată că există o corelaţie extrem de strânsă între democraţie/corupţie şi starea de sănătate exprimată prin speranţa de viaţă şi mortalitatea infantilă.
Concluzia este clară. Pentru a impune noi standarde pentru sistemul de îngrijiri de sănătate în România, mai întâi este necesară lupta pentru democraţie şi împotriva corupţiei (cea de la nivel înalt, politic).
Sursa
