Infractorul naiv: sucul de lămâie ne face invizibili în faţa camerelor de luat vederi
În 1999, Justin Kruger şi David Dunning de la Universitatea Cornell din New York, SUA, au testat oameni care nu aveau experienţă şi nici cunoştinţe despre un anume subiect şi dacă erau conştienţi sau nu de lipsa abilităţilor în domeniul respectiv.
Ideea a venit chiar de la cazul citat în deschiderea studiului lor. Un spărgător de bănci din Pittsburg, numit McArthur Wheeler, a fost arestat în 1995, la puţin timp după ce jefuise două bănci la lumina zilei fără să poarte mască sau orice alt fel de deghizare. Atunci când poliţia i-a arătat imaginile cu el luate de pe camera de supraveghere, McArthur a protestat spunând că nu se poate: „Dar m-am dat cu suc!“. Infractorul credea că dacă îşi freacă faţa cu suc de lămâie, va fi invizibil în faţa camerelor de supraveghere.
Kruger şi Dunning erau interesaţi şi de alte metode de testare. Au solicitat unor comedianţi profesionişti să noteze 30 de glume. Apoi, 65 de studenţi au fost rugaţi să dea note şi ei aceloraşi glume. Profesioniştii au fost rugaţi şi să descrie cât de bine cred ei că s-au descurcat în comparaţie cu ceilalţi.
Profesioniştii s-au considerat mult deasupra omului obişnuit în evaluarea bancurilor. De fapt, rezultatele studiului au fost mai interesante de atât: cei care s-au crezut excepţionali, au avut rezultate obişnuite, iar cei care s-au dovedit cei mai buni în evaluarea glumelor, se considerau obişnuiţi, expunându-şi părerea cu destulă nesiguranţă. Cei mai proşti evaluatori ai glumelor au fost şi cei mai proşti evaluatori ai propriilor abilităţi de a judeca glumele.
Gramatica şi gândirea logică
Descoperirile celor doi nu s-au limitat doar la partea umoristică a situaţiei. Cercetătorii au repetat experimentul, înlocuind bancurile cu gramatica şi gândirea logică. Aceste discipline au răspunsuri standard şi, de fiecare dată, autorii studiului au descoperit acelaşi model: cei care se descurcau cel mai prost la teste, erau şi cei mai proşti evaluatori ai propriilor abilităţi.
În toate studiile, rezultatele cele mai proaste erau asociate cu oameni care se supraevaluau. Concluzia celor doi a fost destul de nefericită: cei mai incompetenţi suferă de o dublă problemă. Nu numai că sunt incompetenţi, dar nici nu se pot evalua în mod corespunzător.
Incompetenţa în viaţa reală
Alte studii au demonstrat că acest efect, cel al incompetenţei şi supraevaluării este prezent şi în viaţa reală, nu doar în testele abstracte realizate în laborator. De exemplu, vânătorii care ştiu cele mai puţine lucruri despre armele de foc, nu ştiu mai nimic despre propria lor lipsă de cunoştinţe, iar doctorii cu cele mai proaste abilităţi de comunicare cu pacienţii, nu-şi recunosc defectul, considerându-se chiar mai presus decât colegii lor cu adevărate capacităţi empatice.
Aşa că, înainte de a ne simţi îngâmfaţi cu privire la o abilitate proprie, trebuie să ţinem minte un singur lucru: oricât de improbabil ni se pare, e posibil să fim ignoranţi la propria ignoranţă, conchide BBC.
