Observ de ceva vreme o oarecare reticență a cetățenilor față de actul medical – și asta în condițiile în care se deplânge public depopularea sistemului de sănătate din țara noastră. Pe deoparte ne lamentăm că tot mai multe cadre medicale cu înaltă pregătire pleacă în ”țările calde”, pe de altă parte refuzăm vaccinurile și cardurile de sănătate.
Vaccinarea – ”inocularea” cum se numea pe atunci – a debutat, la nivel de masă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În mai puțin de o sută de ani, prin vaccinuri – din ce în ce mai numeroase, mai specifice și mai rafinate – omenirea a scăpat de boli care făcuseră ravagii în istorie. Unele – ca, de exemplu, variola – au fost eradicate. Mortalitatea a scăzut în mod spectaculos iar speranța de viață a crescut și ea în mod tot atât de spectaculos.
Și atunci, de unde reținerea adulților trăitori în mileniul III în fața vaccinării copiilor lor? Este vorba de precaritatea educației, de dezinformare, de indiferență, de lipsa unei atitudini constante și tranșante a mediului medical, singurul îndreptățit și chiar obligat să asigure educația sanitară a populației. Probabil, câte puțin din toate.
Nici cardul de sănătate nu este primit mai bine. O inexplicabilă reticență – care frizează chiar absurdul – întâmpină această măsură pusă la punct de guvern. Avantajele cardului sunt evidente și reale. Medicii și farmaciștii află instantaneu ce problemele de sănătate avem, ce tratamente urmăm. În cazurile de urgență, cardul conține datele noastre esențiale: grupa sanguină, RH, intoleranța la anumite medicamente, substanțe sau anestezice.
La fel cum avem o carte de identitate trebuie să avem un card de sănătate. Este esențial atât pentru sănătatea noastră cât și pentru organizarea sistemului sanitar românesc.
