Alegerea de a rămâne sau de a părăsi sistemul românesc de sănătate este una pe care medicii tineri o fac în fiecare dimineaţă, în drum spre spital sau cabinet. Dr. Georgiana Mazilu este unul dintre ei. Specialistă în neurologie, lucrează de puţin peste un an la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon“ Iaşi. Alături de o colegă, se ocupă de internările din compartimentul cu zece paturi, consulturile interclinice şi urgenţele neurologice de pe celelalte secţii. Nu are post la spital, iar banii nu îi ajung nici pentru deplasările la congrese. Aşa că, în fiecare după-amiază, lucrează şi la un cabinet privat pentru a-şi completa veniturile.

Tineri şi fără postDr. Georgiana Mazilu

    – Viaţa ar fi mai uşoară în privat, dar, pentru un tânăr la început de drum, este bine să vezi cât mai multe cazuri, să confrunţi o patologie cât mai diversă. Altfel, rupi contactul cu tot ce înseamnă acut, pentru că la cabinet nu ajung pacienţii cu urgenţe neurologice. Aşa că am ales să le fac pe ambele. Încă am de învăţat. Aici tratez accidentele vasculare cerebrale din toate celelalte secţii ale spitalului, mă ocup de consulturile interclinice pe care ni le solicită medici de diferite specialităţi şi-atunci vedem o patologie foarte vastă. Norocul meu e că lucrez într-un compartiment de neurologie aflat într-o clinică universitară, unde sunt profesionişti şi am ajutor pe partea medicală şi pe cardiologie din partea lor. Un ajutor pe care de multe ori nu îl ai într-un spital de provincie. Problema este că nu prea ai cu cine să te consulţi pe partea neurologică. Poate în clinicile în care sunt mai mulţi neurologi se adună şi discută cazuri, pe când noi dăm telefoane, discutăm cu cei mai mari – eu apelez la profesorul Popescu, de exemplu, dar nu poţi să faci lucrul ăsta tot timpul. Asta ne lipseşte, o a doua părere. De multe ori stau cu inima strânsă că nu mai am o părere din partea unui alt neurolog. Cred că de aceea au plecat şi mulţi colegi care au lucrat aici, în compartimentul de neurologie.

Din nimic să facem ceva

    – Faceţi tromboliză pentru accidentele vasculare cerebrale?

    – Nu, nu facem. În funcţie de pacient şi de protocoale, încercăm să facem tot ce trebuie pentru pacienţii cu fibrilaţie, cu factori de risc. Susţinem pacientul pe perioada acută şi subacută. Spitalul ne sprijină destul de mult cu medicaţia, faţă de alte spitale, unde nu există medicaţie. Nu avem tot ce ne trebuie, dar...

    – Ce vă lipseşte?

    – Tratamentul anticonvulsivant – avem de foarte multe ori nevoie şi nu există, dar nu îl găsim în multe spitale de profil. Pentru boala Parkinson, ne lipsesc anumite medicamente şi avem şi pacienţi decompensaţi, care necesită internare. Avem tratament anti­agregant, avem statine, avem antivitamină K, baza există. Chiar am avut un pacient cu o polineuropatie cronică inflamatorie demielinizantă pentru care nu am găsit imunoglobuline nicăieri în Iaşi, o medicaţie destul de scumpă. Nu a răspuns la corticoterapie, rămânea varianta de plasmafereză, iar spitalul mi-a aprobat terapia. Costurile au fost undeva la 500 de milioane pentru pacientul respectiv. Au fost de acord, deşi era un pacient cu neoplazie şi şansele erau foarte mici. Am încercat să facem tot ce se putea. El a fost mai bine o perioadă, acum vine şi e descumpănit, dar încerc să îi explic că aici s-a făcut pentru el mai mult decât s-ar fi făcut în altă parte. Sunt şi plusuri. Oricum, medicina în România e o provocare şi cred că mie şi soţului meu ne plac provocările de rămânem în ţara asta. Câteodată cu multe satisfacţii, pentru că reuşim să facem ceva din nimic.

    – Soţul e tot medic?

    – E chirurg plastician, foarte bun şi foarte pasionat de ceea ce face. Noi n-am avut sprijinul nimănui, n-am fost copii de profesori. El a terminat facultatea printre primii, a luat rezidenţiatul primul din Iaşi, a învăţat foarte mult. Şi-a terminat doctoratul destul de devreme, cu o lucrare foarte bună, pentru care am muncit, am strâns bani să cumpere mâncare pentru şoricei, despre neuroliza tibială la şoareci şi la pacienţi. Şi s-a scos un post. Dar, cum la noi, în sistemul medical românesc, există foarte multe conflicte între doctori, cineva nu a vrut ca el să ia postul res­pectiv. Proba scrisă a fost corectată trei zile la rând, până la urmă i s-a dat 5,80, nota minimă de trecere fiind şase. S-a corectat fără barem şi pentru mult timp. Nu a luat postul respectiv, deşi era singur înscris. A făcut o sesizare la minister şi a cerut ca o comisie neutră să recorecteze lucrarea – profesorul lui zicea că teza era de opt sau nouă, dar ministerul nu a fost de acord, nu i-a păsat nimănui.

Dacă plecăm, suntem laşi

    – Acum ce face?

    – Lucrează, ca mine, în colaborare cu spitalul, managerul a acceptat să fim colaboratori ca persoane fizice autorizate. Nu cu aceleaşi drepturi ca ale unui medic angajat. De exemplu, dacă plecăm la un congres sau în concediu, nu suntem plătiţi. Când s-a întâmplat povestea cu concursul, am vrut să plecăm din ţară, ne supărasem foarte tare pe sistem. Dar am zis: „Dacă plecăm, suntem laşi, hai să stăm, să le demonstrăm că putem“. Şi am rămas. Nu ştiu dacă am făcut bine. Am avut pe masă contracte de semnat pentru Belgia, Franţa. Deocamdată încercăm să facem faţă. Dacă nu se poate, probabil că o să plecăm.

    – Ce vă motivează în această profesie?

    – Faptul că pacienţii ne iubesc foarte mult. Satisfacţia e imensă când faci bine pe unul de-al tău. Am avut o pacientă de 28 de ani, care a venit la mine la cabinet şi mi-a zis: „Doamna doctor, eu mă simt rău, m-au dat afară din toate cabinetele, dar nu pot să mă pieptăn, nu pot să urc scările, nu pot să fac nimic, eu chiar mă simt rău, nu sunt depresivă“. Posibilităţile pentru consult erau limitate, aşa că am chemat-o la spital, unde am găsit ditamai tumora în mediastin. Am ajutat-o să ajungă la un chirurg bun, e foarte bine acum, cu medicaţie pentru sindromul miastenic.

    – Cum aţi schimba sistemul ca să fie mai prietenos cu medicii tineri?

    – Aş face criterii de evaluare serioase, pe competenţă, nu pe altceva. Haideţi să nu mai intre doar fiul-nu-ştiu-cui şi fiica-nu-ştiu-cui. Ar trebui să scoată posturi, nu doar să spună că le scot. E foarte frustrant să termini un rezidenţiat de cinci ani şi să te trezeşti şomer. Să sprijinim cu adevărat medicii tineri, nu doar să spunem că o facem. Dacă nu am lucra şi în privat, nu ştiu ce am face. Doar banii din spital nu ne-ar ajuta să susţinem absolut nimic. Şi suntem norocoşi că avem o casă, dar avem colegi cu doi copii şi cu o chirie de plătit, iar varianta de a pleca din ţară e din ce în ce mai atractivă.

Sursa

  • Newsletter


  • Centrul Medical NOVA VITA TgMures Specialitati chirurgicale

  • Centrul Medical NOVA VITA TgMures Specialitati medicale

  • "Sănătatea e darul cel mai frumos şi mai bogat pe care natura ştie să-l facă."
    Michel de Montaigne
    "Un sistem de medicină de familie foarte bine pus la punct, cu medici bine pregătiţi si informati va face ca pacienţii să nu fie nevoiţi să se ducă la spital cu orice afecţiune minoră". Tony Mathie, președintele WONCA Europe
    admin@amfms.ro