Poetul Emil Brumaru a intrat la Medicină adolescent, foarte proaspăt – a împlinit 16 ani în primul an de facultate –, când era extrem de grav în toate şi avea idei foarte romantice. Mai mult decât el, părinţii au fost cei care şi-au dorit să îl vadă medic. Erau basarabeni de la ţară refugiaţi în România „şi ei ştiau că popa şi cu doctorul sunt ăia care câştigă bani mulţi“. A intrat al patrulea la facultate şi în primii trei ani a învăţat chiar bine. Gândul său era să facă psihiatrie. Cumpără şi acum aproape toate cărţile de psihiatrie. „Mă înţelegeam perfect cu bolnavii aceştia, în timpul stagiului, adică îi luam în serios. Am avut cazuri deosebit de interesante şi pacienţii mă ascultau, vedeau că am un interes faţă de ceea ce spuneau, şi ei spuneau nişte lucruri… hai să le spunem inventive, care îţi ofereau şi ţie posibilitatea de a crea, de a te dedubla în scris.

   Chiar după stagiul de psihiatrie, în anul 4, la un control medical obligatoriu, i-au descoperit un început de cavernă. A stat vreo trei luni internat, cu medicamente şi cură „cadaverică“, şi încă un an – acasă, făcând studiu lejer. „Nu aveam voie să citesc cărţi serioase, or mie îmi plăcea Dostoievski“. Povestea cu boala l-a „lehămetesit“, a repetat anul 4 şi deja nu prea îl mai interesa medicina. A început să citească foarte multă poezie. A scris, inspirat de experienţele de acolo – una dintre poeziile acelei perioade se numeşte „Astenie“ şi a fost subiect de examen la bacalaureat.

   După absolvire, medicul Brumaru a fost repartizat la Dolhasca, o comună cu nouă sate ce ţinea de raionul Fălticeni. Era medic generalist la un spital rural cu 30 de paturi, „cu de toate“ – lehuze, copii sub un an, femei, bărbaţi. „Eu eram naiv, mă gândeam că la un moment dat or să se termine bolnavii. Ei bine, nu se terminau, veneau mereu alţii, alţii“, spune poetul. Soţia sa era medic la circă. În primii doi ani la Dolhasca nu a scris nimic, marcat de peisaj – stătea la o gazdă foarte gospodăroasă, cu stupi, cu grădină de flori, grădină de legume, fântână, motocicletă. Repara ceasornice, era „o atmosferă de ticăială“. Un foarte bun prieten, poet de la Iaşi, căruia îi bătuse un volum la maşina de scris, l-a sfătuit să publice, iar rezultatul a fost „Fluturii din pandişpan“, manuscris care vreo trei ani a stat la editură.

   Între timp, se împrietenise cu poeţii din Bucureşti, cu oniricii, Dimov, Ţepeneag, Mazilescu, Ivănceanu. Cartea a apărut în 1970 cu titlul „Versuri“, pentru că cineva „de sus, de foarte sus“, a interpretat politic imaginea fluturilor care vor să zboare, ca pe o lipsă şi o dorinţă de libertate. Volumul a fost un succes, a luat premiul Uniunii Scriitorilor, poetul a intrat imediat în Uniunea Scriitorilor şi apoi în Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti – secţia poezie. „Deja mă consumase spaţiul sau eu îl consumasem pe el.“

   La distanţarea de medicină a contribuit şi dragostea medicului Emil Brumaru, care între timp devenise membru de partid, faţă de o elevă de clasa a 12-a, Tamara. Partidul a confiscat de la domiciliul fetei vreo 700 de scrisori pe care i le scrisese cel care urma să compună peste ani „Basmul Prinţesei Repede-Repede“. Au început discuţiile, l-au tocat mărunt, de la Suceava i-au spus că îl vor da afară fără tărăboi. Dar nu a fost aşa. L-au chemat la căminul cultural unde, în faţa unei săli pline – oameni simpli, ţărani colectivişti, câteva profesoare – au discutat două cazuri: unul dintre ele era imoralitatea medicului Emil Brumaru. În apărarea lor, aveau un dosar impresionant de gros cu scrisorile xeroxate şi argumentul că fata era minoră. „De fapt, era foarte majoră, avea 19 ani“. Medicul avea 35. Nu a primit dreptul să se apere, ba chiar a fost invitat să părăsească sala şi partidul. „La mine veniseră nişte rude, studenţi, şi când le-am spus că m-au dat afară din partid ei au început «Ura, ura!», a fost o bucurie generală“, îşi aminteşte Brumaru. Însă evenimentul l-a compromis în comună, toţi oamenii „se uitau pătrat“ la el.

    Într-o bună zi, şi-a luat maşina de scris, nu şi soţia, nu şi manuscrisele, şi a plecat la Iaşi, unde locuiau părinţii. Pe cartea de muncă e menţionat că şi-a dat demisia, dar el a plecat, pur şi simplu. Nu s-a gândit să redevină medic şi a refuzat propunerea de a fi asistent la catedra de istoria medicinii a UMF „Gr. T. Popa“. O rudă i-a recuperat manuscrisele şi, astfel, a continuat să publice – „Detectivul Arthur“, „Julien Ospitalierul“, „Cântece naive“. Timp de opt ani, cât nu a putut să aibă un serviciu, a citit foarte mult, uneori stătea închis trei-patru zile în casă citind. În 1983 a primit un post de corector cu jumătate de normă la revista „Convorbiri literare“ – „un serviciu ucigaş, trebuia corectată toată revista, era cu Ceauşescu, dacă greşeai ceva…“ –, iar după ’89 a fost redactor-şef adjunct la aceeaşi revistă. Între timp, s-a pronunţat şi divorţul de prima soţie. Deja avea o fiică de 4 ani cu Tamara, care între timp devenise profesoară de română la Iaşi. Fiica lor este acum medic dar, precizează poetul, nu la recomandarea sa.

   „Latura umană, umanistă pe care mi-a dat-o medicina m-a ajutat şi a contribuit mult, împreună cu lecturile, la formarea mea. Bine, pe vremea aceea nu-mi plăcea, stăteam mult cu bolnavii, unii incurabili, unii tineri, muribunzi, era impresionant, nu erai la un spectacol de balet“, spune Brumaru. Mai târziu, avea să scrie, compensatoriu şi antiangoasant: „Oare cum se moare?/ Aşa cum cade o căpşună/ şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă?“. Probabil că dacă ar fi urmat Filologia ar fi ieşit profesor. Medicina însă înseamnă „o toceală zdravănă, dar şi să stai cu bolnavii, trebuie să fii tu cel care îi încurajează, care le vorbeşte frumos“. Retrospectiv, nu regretă meseria aleasă. I-a creat un soi de îngăduinţă, adaugă poetul, de înţelegere a oricărei situaţii, oricât de gravă ar fi ea. „Şi, mai ales, o înţelegere foarte tolerantă şi tandră, aş putea spune, a femeilor.“

   „Bolnavii mă impresionează nepermis de mult şi dacă nu aş fi renunţat la medicină, aş fi plâns toată viaţa.“ Aşa am putea rezuma experienţa scriitorului şi dramaturgului Răzvan Petrescu, fost medic, autorul volumelor de proză scurtă „Grădina de vară“ (1989), „Eclipsa“ (1993) şi „Într-o după-amiază de vineri“ (1997). Recent, a publicat „Scrisori către Mihai“, volum care conţine scrisori către prietenul său Michel Simion. A scris şi două piese de teatru, „Farsa“ (1994) şi „Primăvara la bufet“ (1995). A vrut să dea admitere la Filologie, dar tatăl său, medic, şi profesorul de literatură au complotat şi l-au sfătuit să facă medicina: „Dragă, de ce să dai tu la Filologie ca să ajungi un profesor de română nenorocit, la ţară, mai bine fă Medicina, că o să-ţi ocupe puţin timp, şi nici nu ajungi la ţară, că tu ştii cum să înveţi“. Răzvan Petrescu fusese „din ăla de zece“ şi la şcoală, şi la liceu, iar după şase ani de facultate şi trei de stagiu a terminat cu nota 9,96, al zecelea pe ţară, din 2.000–2.500 de oameni. S-a gândit de pe atunci să devină radiolog, ca tatăl său. Astfel, ar fi avut un program scurt şi timp să facă ceea ce-şi dorea, adică să scrie: „Până la 12 dau rezultatele, la 1–1.30 sunt acasă. Restul timpului e al meu.“

   Mai era un motiv pentru care ar fi ales radiologia: nu trebuia să stea de vorbă cu oamenii; era suficient să le pună un diagnostic. Aşa că în 1982 era absolvent de Medicină. Niciunul dintre cei trei nu avea cum să intuiască decizia Elenei Ceauşescu, din 1984, de-a interzice secundariatul, decizie care a venit în plin stagiu. Toţi absolvenţii s-au trezit aruncaţi la ţară. Răzvan Petrescu – la Pietroşiţa, în Dâmboviţa, ultima staţie pe linia Bucureşti-Târgovişte, unde avea să rămână până în ’90. În loc să ajungă profesor de română la ţară, ajunsese medic generalist la ţară. Un exil forţat. „Eu am vrut să plec la un moment dat, să mă fac taximetrist, să mă fac orice. E o meserie foarte grea şi, dacă nu ai chemare, dacă nu-ţi place… Şi mai e ceva: trebuie să vorbeşti cu oamenii, să-i asculţi, să fii foarte atent cu ei. Modelul medicului de tip Cronin încă se mai păstrează acolo. De fapt, cred că toţi medicii de medicină generală ar trebui să fie aşa. Or, eu nu sunt vorbăreţ“, admite scriitorul.

   Îi era realmente teamă de copii. Pe vremea aceea, Facultatea de Pediatrie era separată de cea de Medicină, dar asta nu mai conta; dacă era o problemă cu vreun copil, trebuia să-l vezi şi să-l faci bine. „Or, era nebunie pentru că ăla mic nu putea să spună nimic, pediatria mi se pare înspăimântător de grea. Şi apoi, mai erau naşterile, au fost câteva în dispensar. Aşa că sunt câţiva tineri acolo, printre ei şi ţigani, cu numele de Răzvan, ca semn de preţuire.“

   Schimbarea s-a produs lin. Toţi cunoscuţii lui ştiau că are fixul cu literatura. În aprilie ’89 îi apăruse şi prima carte, „Grădina de vară“, aşa că, în 1990, când a putut să renunţe, nu s-a mirat nimeni, nici părinţii, nici soţia. S-a angajat la revistele „Cuvântul“ şi „Amfiteatru“, care aveau redacţie comună.

   A fost descoperit în 1984, de Mircea Martin, care l-a publicat într-o carte cu alţi 30 de autori, „Debut ’86“, când încă era la Pietroşiţa. Dar este foarte greu să scrii ca medic într-un sat, nu le poţi face pe amândouă, spune el. „Chiar dacă tu ţi-ai terminat programul, vin pacienţii şi bat în geam, aruncă cu conuri de brad. Trebuie să îi vezi.“ Medicul are o responsabilitate foarte mare faţă de pacienţii săi, spune scriitorul, redevenit serios, dar nu grav. „Şi mai e un lucru: dacă lucrezi într-un spital, e altceva. Dacă nu ştii diagnosticul, ai colegi, poţi să-i întrebi. Dar când eşti singur la ţară, ai încurcat-o, pe cine să întrebi? Ţin minte că mă duceam stresat în fiecare dimineaţă la dispensar.“

   Sorin Lavric, scriitor şi traducător, doctor în filosofie, a urmat medicina la UMF „Carol Davila“ în perioada 1987–1993, apoi a făcut stagiul de un an la Spitalul Judeţean din Brăila. A ales Medicina pentru că în 1987 nu merita să faci filosofie, care însemna marxism şi propagandă. Dar a contat şi dorinţa părinţilor – mama, profesoară de limba română, iar tatăl, inginer de prelucrare a lemnului. Când a renunţat la meseria de medic, părinţii au fost disperaţi, iar tatăl l-a renegat timp de un an. A renunţat pentru că a simţit cum spiritul i se chirceşte. Se sufoca. Şocul de a fi martor la „cloaca“ din om, la prea multă realitate şi suferinţă, te poate duce la două lucruri, spunea el în emisiunea Eugeniei Vodă: la cinism sau la un salt spiritual. În cazul său, a rezultat cinismul. „Eram nefericit, făceam ce nu îmi plăcea. Eram slab. Voiam să fug de o lume căreia nu mă adaptam“, spune în acel interviu. În 1990, a intrat la Filosofie, la Bucureşti, iar stagiatura ca medic a făcut-o cu preţul repetării unui an, pentru că nu a putut să ajungă în Capitală să îşi dea examenele.

   În anul de stagiu, cele mai groaznice au fost cele trei luni la Ginecologie (au mai fost trei rotaţii, de Chirurgie, Pediatrie şi de Boli interne). „Mă puneau să fac tuşeu vaginal gravidelor şi ţigăncilor. A fost îngrozitor, mă întrebam ce caut eu acolo“, spune râzând, dar nu glumeşte. A asistat la naşteri, „naşteri cumplite, nu cezariene, ca acum“, în care se folosea mult foarfeca.

   După terminarea stagiului, ar fi devenit medic la ţară, pentru că nu mai avea nervi de examenul de rezidenţiat – „aveam o repulsie“. Şi ori făcea asta şi pierdea Facultatea de Filosofie, pentru că nu putea să mai repete încă un an, ori renunţa la a fi medic şi se întorcea la Bucureşti. A ales a doua variantă, fiind apoi întreţinut doi ani de soţie. Fără ajutorul ei, nu ar fi răzbit, mărturiseşte, pentru că nu ar mai fi avut timpul necesar să facă filosofie şi să scrie. Al doilea om important în acest traseu a fost Gabriel Liiceanu, care l-a remarcat şi i-a oferit în 1997 un post de redactor la Humanitas.

   Sorin Lavric consideră că locul său e de contemplator care priveşte societatea de pe margine. Admite că e mizantrop şi că iubeşte oamenii cu o măsură mică şi selectiv. „Masele nu au făcut istorie, pentru asta este nevoie de figuri exponenţiale, providenţiale. Eu cred că nu se poate fără oameni ieşiţi din comun, ei fac istoria. Gloata este o masă inertă, amorfă, este precum pilitura de fier, trebuie să apară magnetul care să-i dea o orbită.“ Iar medicul este prin excelenţă o figură exponenţială, „aproape un intelectual“, dar adeseori şi mai ales azi devine, din cauza cinismului, un funcţionar de sănătate şi atât. Iar tagma medicală trebuie să fie una de elită într-o societate, consideră Lavric.

   Singura specialitate care l-a atras a fost psihiatria, pentru că e cât de cât înrudită cu lumea umanistă, filosofică, „este altceva, nu e atât de pragmatică, de cinică, precum alte specialităţi“. I-a plăcut mult cursul profesorului Aurel Romila de la Spitalul 9. Dar dacă ar absolvi acum, tot spre latura umanist-filosofică l-ar îndemna sufletul.

   Crede că fiecare dintre noi trebuie să răspundă la o întrebare fundamentală: „Care este rostul meu pe lumea asta?“ Şi răspunsul nu poate fi dat decât în forul interior. „Eu cred că există o providenţă, dar aceasta nu e democratică, sunt unii aleşi şi este şi masa cea mare de sacrificaţi. Unde te situezi nu depinde de tine. În viaţă alegi să faci ce te îndeamnă nu raţiunea, ci nişte imbolduri obscure, nişte moşteniri ancestrale pe care le porţi în tine. Şi atunci se schimbă macazul în viaţă.“

   A ales să scrie despre Constantin Noica şi mişcarea legionară, insistând asupra nevoii de a cunoaşte adevărul despre istorie şi de a gândi în nuanţe, şi nu în alb şi negru. Din 2003 ţine cursuri pe tema filosofiei lui Noica la Facultatea de Filosofie Bucureşti. „Eu am fost aproape educat în spiritul duplicităţii, ascunderii gândurilor, a nu spune ceea ce crezi, a nu atinge anumite subiecte tabu. Tocmai de aceea am scris cartea, pentru a scăpa eu însumi de fricile şi de tabuurile acestea. Şi mi-am jurat să nu le transmit elevilor mei frica pe care mi-o transmiteau mie profesorii, spunându-mi că nu e bine, că nu e prudent, că nu e momentul încă. Dar de ce să nu fie?“

   Anca Mizumschi provine dintr-o familie de medici la a treia generaţie. Bunicii din partea tatălui, basarabeni, au făcut liceul sanitar din Iaşi. Bunicul a fost pe front în armata română ca „agent sanitar“, apoi s-a refugiat în România, unde a fost ceea ce se cheamă un medic de plasă, singurul medic pentru o comună de lângă Bucureşti, cu şapte sate. Împreună cu soţia sa făceau tot: vaccinări, asistau naşteri când afară era zăpadă de doi metri. Părinţii ei sunt tot medici, au terminat Facultatea de Medicină din Bucureşti în ’61. Şi ei au avut o poveste de apostolat, în sensul că au fost repartizaţi la Oltina, în Dobrogea, un sat de lângă Ostrov, unde s-au născut Anca Mizumschi şi sora sa. Şi acolo medicul rezolva absolut tot, iar în cele două luni din an în care rămâneau înzăpeziţi, mergeau cu sania peste dealuri ca să ducă un caz acut la Constanţa. Mama sa are nişte istorii frumoase despre cum a improvizat un incubator între o sobă şi un perete ca să poată salva prematurii care se năşteau în sat în lunile albe.

   Crescută în această atmosferă, opţiunea de a da la Medicină în 1984, când în România nu erau multe facultăţi, a fost oarecum firească, spune Anca Mizumschi. Sora sa a terminat Medicina şi chiar profesează, iar Anca a terminat facultatea în ’90 şi a profesat numai în cei doi ani de stagiu. Apoi, între ’92 şi ’95 a fost jurnalist de cultură şi redactor de carte la o editură. A decis să urmeze vocaţia scrisului, după ce publicase poezii din clasa a şaptea, în revistele de cultură. În 1993 i-a apărut primul volum de poezie, se numea „Est“ şi era dedicat mamei sale. Au urmat, printre altele, „Departe de Hemingway“ (1989), „Poze cu zimţi“ (2008), „Anca lui Noe“ (2009).

   Anca Mizumschi ar fi vrut dintotdeauna să fie psihoterapeut, dar nu exista pe atunci Facultatea de Psihologie. Când a dat la Medicină şi-a imaginat că va fi medic psihiatru şi că va sta în cabinetul său printre cărţi. După 20 de ani şi-a îndeplinit visul, a devenit psihoterapeut cu drept de practică, după absolvirea Facultăţii de Psihologie din Bucureşti. Ar fi putut să îşi dea şi rezidenţiatul în psihiatrie, dar i s-a părut mai uşor să facă o nouă facultate. Are clienţi, nu pacienţi la psihoterapie, ţine conferinţe şi workshopuri pe teme educative şi sociale.

   „Deşi nu mi-am dorit niciodată să fiu medic, eu datorez foarte mult Facultăţii de Medicină. Tatăl meu avea o vorbă – că orice om de pe lumea asta ar trebui să facă şi Facultatea de Medicină, ca să înveţe să se cunoască pe el“, spune Anca Mizumschi. Crede că această facultate a format-o ca om şi, în al doilea rând, a învăţat-o să gândească. De mică a fost educată cu ideea că medicina este o meserie cu mare responsabilitate socială, unde impostura este de neacceptat. Şi crede că atitudinea sa vehementă împotriva imposturii din România, din toate domeniile, se datorează foarte mult modului în care a fost educată de profesorii săi în Facultatea de Medicină. La căpătâiul bolnavului, impostura nu este neapărat vizibilă, dar este extraordinar de periculoasă, pentru că poate sacrifica vieţi omeneşti, spune Anca Mizumschi. În plus, „fiind scriitor şi artist şi poet, sunt o persoană hipersensibilă şi mi-a fost foarte greu să merg în fiecare dimineaţă în spital, mi-e foarte greu cu ideea de suferinţă impregnată în toţi pereţii şi nu cred c-aş fi ajuns vreodată să dezvolt un fel de rezistenţă sau să devin cinică astfel încât să mă protejez. Eu am renunţat la Medicină pentru că o iubesc foarte mult, nu pentru că n-o iubesc“.

   Mulţi dintre prietenii săi sunt medici, spune Anca Mizumschi. Simte că poate să facă mult mai mult ca psihoterapeut şi ca scriitor. „Îmi este mult mai uşor să lucrez cu spiritualitatea, cu transcendenţa şi cu sufletul uman decât cu perisabilitatea corpului omenesc.“

  Alex Vasilache este solistul de la Jukebox, „cea mai simpatică trupă de coveruri din ţară“, care a scos recent un album de piese proprii. A terminat Medicina la Bucureşti în 2001. Mai târziu, când a lăsat deoparte trupa timp de cinci-şase luni, pentru a pregăti examenul de rezidenţiat, şi-a dat seama că nu poate trăi fără muzică.

A optat iniţial pentru medicină pentru că ar fi continuat o tradiţie – după fratele bunicului, medic în Sibiu, şi sora mamei, medic infecţionist –, dar şi pentru că la momentul respectiv muzica nu i-a fost prezentată ca opţiune de carieră. I s-a spus că poate fi un hobby, dar nu o meserie serioasă. Şi dintre toate meseriile serioase, singura la care se putea gândi şi pe care se vedea făcând-o a fost medicina – pentru că i-ar fi permis să ajute oamenii.

În timpul facultăţii a început să cânte cu prietenii. Trupa începuse să funcţioneze şi s-a trezit că lucrurile au devenit serioase pe partea muzicală. Condiţiile în care se practica meseria de medic, în 2001, mai ales salarizarea proastă, nu erau o perspectivă atrăgătoare. „Medicii din familia mea au făcut medicina din pasiune şi au trăit din salarii şi din gărzi făcute o dată la două zile.“ Momentul cel mai dureros a fost atunci când o colegă, stagiară ca şi el, cu părinţi din provincie rămaşi fără un loc de muncă pentru că se închisese combinatul la care lucrau, era răcită şi nu avea bani să-şi cumpere medicamente. „Şi nimeni din spital nu i-a dat o pastilă. În momentul acela mi-a venit să urlu, mi s-a părut o nedreptate îngrozitoare şi o umilire dusă la extrem.“

După examenul de rezidenţiat, a hotărât să renunţe la medicină. A fost prima hotărâre radicală pe care a luat-o şi care punea în balanţă ce îşi dorea el faţă de ce îşi dorea familia. A fost o mică tragedie pentru părinţi. „Cred că e greu pentru ceilalţi să-şi dea seama cu adevărat ce e în sufletul tău şi cât îţi doreşti un lucru. Şi cred că fiecare ar trebui să îşi facă propriile alegeri în viaţă, în funcţie de ceea ce simte, iar alegerile lui să fie respectate, deşi fiecare are impresia că ştie ce e mai bine pentru ceilalţi.“

Nu crede că ar fi putut să facă ambele meserii în paralel, pentru că, dacă faci medicina cu adevărat, îţi ocupă tot timpul – atunci când nu eşti cu pacientul, eşti cu o carte în mână. Dacă ar fi rămas medic, i-ar fi plăcut să devină foniatru, pentru legătura cu muzica, sau obstetrician, pentru copiii aduşi pe lume. S-a simţit întotdeauna bine în spital, nu îl deranja nici mirosul specific. Dar îl deranja modul în care era construit sistemul – „pacientul nu are nicio vină, el deja plăteşte o groază de bani, dar corupţia, în general vorbind, este atât de mare, încât banii lui se duc pe termopane care costă de cinci ori mai mult şi pe investiţii greşite. Şi în condiţiile astea, ce facem? Salvăm actul medical pe cârca oamenilor care muncesc în sistem. Iar cei care duc greul trebuie să spele toată nenorocirea asta“. A decis că nu vrea să facă aşa ceva, nici nu ar vrea să ajungă să îşi trateze pacienţii prost din cauza grijilor financiare, care i-ar distrage atenţia. Din muzică nu te îmbogăţeşti, spune el, dar poţi să trăieşti, şi în momentul în care faci ceea ce te pasionează şi pentru care ai şi talent, automat faci lucrurile mai uşor şi la o calitate mult mai bună.

 Absolventă de Medicină şi de Conservator, Anda Pop este soprană la Opera din Braşov, câştigătoare a unui premiu la concursul „Madama Butterfly“ şi responsabilă cu sfaturile medicale, cu injecţiile şi cu medicamentele pentru colegi atunci când pleacă în turnee. Ne-a povestit cu o voce plăcută că şi-a dorit dintotdeauna să cânte. A studiat pianul de copil, dar a terminat liceul de matematică–fizică, în ’89. În anul acela, un singur loc era disponibil la Conservator, se vorbea că sunt multe aranjamente, şi cum în familia ei a existat o tradiţie de medici – tatăl ei a fost medic –, părinţii i-au spus „Dragă, tu ai să faci o meserie ca să-ţi câştigi banii, şi pe urmă, dacă vrei să cânţi, vezi tu ce mai faci.“ A intrat din a doua încercare la Medicină, în ’90, la Bucureşti.

Activităţi artistice a avut din timpul facultăţii. Între ’90 şi ’93 a cântat în grupul Song, iar Ioan Luchian Mihalea, primul ei mentor, i-a spus că trebuie să facă mai mult cu vocea ei, pentru că are un timbru special. Următorii trei ani a studiat jazz cu Edmond Deda, care n-a încurajat-o să renunţe la medicină, dimpotrivă. Dar dacă totuşi ar vrea să facă din cânt o meserie, ar trebui să facă muzică clasică, a fost sfatul lui, pentru că unde să te duci să cânţi jazz în România, mai ales atunci – în baruri, noaptea, în fum? Vara lui 1996 a fost „teribilă“ pentru Anda Pop. Şi-a susţinut lucrarea de diplomă la Medicină şi a dat concurs la Conservator, unde a studiat cu Georgeta Stoleriu. Marele său noroc a fost că mama a susţinut-o şi în a doua facultate. Îi datorează cariera, spune, pentru că nu e uşor să susţii un copil la facultate timp de 11 ani, mai ales pe vremea aceea, şi mai ales că la un moment dat, tatăl a murit şi mama a rămas singură.

Începând cu al doilea an de Medicină, a cântat cu Orchestra medicilor aproape un deceniu, ca solistă, cu ocazia Crăciunului şi a diverselor evenimente. După absolvirea Conservatorului, s-a angajat la Opera din Braşov şi lucrurile s-au deschis în cariera artistică. Colaborează cu operele din ţară şi din străinătate. A fost Eliza Doolittle în musicalul „My Fair Lady“, a fost Mimi, Cio-Cio-San, Floria Tosca şi Liu în operele lui Puccini, compozitorul său preferat. Anul acesta a făcut pentru prima dată spectacol alături de fiica sa, pe scena Operei, în rolul pe care îl iubeşte cel mai mult: Madama Butterfly.

Cele două meserii nu se pot face împreună, consideră artista, pentru că ambele te solicită 24 de ore din 24 şi doar pe una dintre ele o poţi face bine. S-a gândit că dacă nu ar cânta, i-ar plăcea să facă psihiatrie, singura disciplină din care nu a ratat niciun curs. Crede că nimic nu e vreodată întâmplător şi că atunci când ai trecut printr-o facultate, şi nu ai trecut degeaba, îţi va fi de ajutor în viaţă şi în tot ceea ce faci. O ajută în familie, în creşterea fiicei sale de 5 ani. Cunoştinţele de anatomie şi de ORL îi sunt de ajutor şi în meserie, ştie ce se întâmplă şi ce să facă atunci când se îmbolnăveşte.