Migratia e un subiect extrem de fecund, transdisciplinar. Am participat de curînd, la Universitatea din Suceava, la un colocviu international, cu tema „Migratia înalt calificata. Strategii de migratie si constructie identitara”.
O mîna de universitari si cercetatori din Franta, Belgia, Bulgaria si România a disecat tema în profunzime, cu accent mai apasat pe migratia medicilor. Am desprins, din aceasta experienta, cîteva idei si impresii tonifiante si am gasit, gratie replicii unui profesor universitar din Franta, un posibil brand de tara.
Mai întîi, în mediul universitar si al cercetarii din România, exista o intensa preocupare stiintifica pentru fenomenul migratiei înalt calificate, cu încercari de formalizare, cu grafice si studii cantitative si calitative ale datelor culese prin chestionare sau printr-o analiza riguroasa a articolelor de presa la tema. A reiesit, cu destula limpezime, cît de greu este sa cuantifici acest fenomen – nu exista, practic, indicatori fiabili pentru a realiza statistici relevante; iar acest lucru e valabil atît în România, cît si în Franta, unde, spre exemplu, Ordinul medicilor nu are dreptul sa faca statistici pe baza nationalitatii sau a etniei. Lipsa de transparenta e, aici, un efect secundar al unui cîstig poate mai important, care tine de drepturile omului si, mai ales, e un efect al Europei, ca spatiu politico-administrativ în care mobilitatea e o practica normala.
În al doilea rînd, discutiile n-au ocolit aspecte incomode precum spaga, stereotipurile si reprezentarile vehiculate de presa despre practicile medicilor, dar si reflectii mai cuprinzatoare despre fluxul migratiilor, cu o dinamica pe cît de inefabila, pe atît de evidenta a echilibrelor/dezechilibrelor generate în societate, în diverse regiuni ale României si ale Europei. S-a vorbit si despre ce incidenta aremobilitatea, ca drept individual asupra reconfigurarii identitare a Europei, subliniindu-se ca identitatea e un tablou în miscare – numai vorbind despre definitia ei, si o si modifici.
Ca sa revin la tema de spaga – atentiile pe care medicii le cer sau le primesc fara sa le ceara –, voi puncta diferenta fata de Franta, unde nici în gînd nu poate fi vorba de o astfel de practica, dar unde apar situatii în care pacientii – eventual parintii unor copii bolnavi – simt nevoia sa multumeasca pentru actul medical de care au beneficiat, iar sistemul este foarte clar în acest sens: pot face o donatie unei asociatii sau unei fundatii independente de institutia medicala în sine, din fondurile careia se finanteaza, mai apoi, într-o deplina transparenta, de obicei proiecte de cercetare, dar si activitati legate de pacienti.
Una peste alta, migratia e un subiect national, european si mondial, cu multiple valente sociologice, antropologice, geopolitice, care cer o abordare transdisciplinara: diversele perspective dau masura complexitatii fenomenului, a gravitatii sale, dar îl si dedramatizeaza.
În al treilea rînd, voi remarca faptul ca, în România, astfel de întîlniri stiintifice internationale au înca nevoie, de multe ori, de o implicare umana extrem de personala, cea institutionala fiind prea discreta. Colocviul a fost organizat, în principal, de Universitatea „Stefan cel Mare” din Suceava, de Centrul de Cercetari de Geografie Aplicata – GeA, cu sprijinul AUF (Agence Universitaire de la Francophonie). Punctual, de la implementarea proiectului, în amonte, cu argumentatia stiintifica si bugetarea sa, si pîna la asteptarea la aeroport/gara, totul a fost asumat si dus la capat – as zice – cu simplitate si solicitudine, dar si cu un imens efort, inclusiv din partea familiilor acestora (!), de catre profesorii Despina Vasilcu si Mariana Sovea de la Universitatea din Suceava. Cliseul „omul sfinteste locul” e, înca o data, validat. De asemenea, ar fi de remarcat faptul ca studentii n-au prea asistat la dezbateri: explicatia – se aflau în plina sesiune de examene. (Si daca ar fi primit un punct în plus la evaluare, fiind invitati sa comenteze una dintre ideile lansate la colocviu? Stiintific, ar fi fost poate un cîstig, dar deontologic?)
Cine sîntem în Europa
În sfîrsit, dar nu în ultimul rînd, în acest context în care a fost vorba despre caracterul legitim al migratiei, al mobilitatii ca drept fundamental de dezvoltare individuala, dar si despre dezechilibrele si tensiunile identitare pe care le poate naste, întrebarea cine sîntem în Europa? parea, o data în plus, pertinenta. O profesoara universitara din Franta – spirit deschis, director de important centru de cercetare stiintifica, aflata pentru prima data în România – s-a trezit într-o zi mai devreme, ca sa faca un tur prin cartierul periferic din coasta Sucevei, unde era cazata. Replica sa spontana, informala, dupa ce în plimbarea matinala vazuse mai multe carute cu cai, mi s-a parut revelatoare pentru ghemul de splendide contradictii care ne-ar putea sintetiza identitatea, în ochii unui strain: „Le cheval est plus soigné que le maître.”
Dintr-o anumita perspectiva, toate datele converg spre aceasta impresie: în România, calul e mai îngrijit decît stapînul. Sîntem o tara înca mult rurala (am vazut statistici diverse, 45%, dar si 52%); avem case din ce în ce mai îngrijite, aratoase – si proprietari care folosesc toaleta din curte; un parc de masini aproape luxoase – din care rasuna adesea manele, într-un total dispret public; un potential natural de exceptie – si o indiferenta criminala fata de pîngarirea sa; eforturi de toata lauda pentru a excela într-un domeniu – si superficialitate în rest; dar si o naturalete în a nu cosmetiza ceea ce esti zilnic, de dragul unui obraz strain – caruia îi dai, totusi, binete cu asupra de masura; o tandrete fara margini fata de animalul din gospodarie – si o neglijenta de neînteles fata de sine; orgoliu fata de ceea ce crezi ca presupune calitatea de român – si o autoflagelare distructiva în privinta aceleiasi calitati...
Fara complezenta, dar si fara vreo intentie peiorativa, jignitoare, formula ar putea fi un simpatic (autoironic) brand de tara: La Roumanie – le pays où le cheval est plus soigné que le maître.
De ce nu?
