Agitația diversionistă a celor prinși în năvodul anticorupției, jurămintele de nevinovăție ale marilor combinatori, încercările disperate de a ne convinge că nu ei sunt mafioții, ci cei ce le-au documentat șpăgile și i-au adus în fața justiției, explicațiile penibile ale celor ce și-au băgat sau au permis mamelor, taților, surorilor, fiilor și prietenilor să ia parte la excavarea banului public, toată zbaterea și hărmășaia lor nerușinată reprezintă un dublu pericol.
Primul, cel evident, este că îi face pe mulți să nu mai distingă agresorii de victime, ticăloșii de inocenți. Matroanele bordelului politic și-au dosit bine condicuțele, dar țin nația cu sufletul la gură în fața televizoarelor cu jurnale. Care, evident, nu consemnează ce sume au luat mită de la ce om de afaceri pentru un anumit contract sau pentru o aprobare de plată.
Și nici ce sume au plătit jurnaliștilor tocmiți să bage sub preș desfrâul plătit din banii noștri. Sunt pline însă de însemnări despre concurența neloială a stabilimentelor de peste drum. Mesajul subliminal: toată țara e un bordel, toți suntem de vânzare, câtă vreme nimeni nu e nevinovat, nimeni nu e cu adevărat nici vinovat!
Al doilea pericol, cel puțin la fel de mare ca primul, este că spectacolul poalelor în cap ne distrage atenția de la consecințele concrete ale corupției, de la efectele dezastruoase pe care lăcomia celor ce ne conduc le are asupra vieții noastre de zi cu zi. Sistemul corupt pe care l-au dezvoltat sub ei, care le permite să rămână la putere în ciuda lipsei de performanță administrativă și care este impregnat de aceleași vicii ale liderilor, produce aberații pe bandă rulantă, printr-un amestec halucinant de hoție și incompetență.
În prețul efectiv pe care îl plătim fiecare dintre noi pentru aceste aberații se vede, de fapt, cât de mare este povara corupției sistemice pentru care de-abia azi avem confirmări oficiale, sub formă de rechizitorii și sentințe. Un preț care, din nefericire, nu se limitează doar la acțiunea guvernamentală, ci la tot ce se întâmplă în societate și economie.
Am ajuns la nivelul în care amprenta corupției și incompetenței politice și administrative se vede până și în relația economiei private cu consumatorii, cu cetățenii. Și nu este vorba doar de economia privată tip Cocoș, cablată aproape exclusiv la sistemul de contracte publice, ci și de cea dominată de firme multinaționale extrem de prestigioase.
După cum s-a văzut și se va mai vedea în cazurile Microsoft-Fujitsu-Siemens și EADS, parteneriatele dintre un stat corupt și incompetent și mari firme internaționale care nu au scrupule când vine vorba de maximizarea profitului au un efect dezastruos, care afundă și mai tare România în sărăcie și mizerie.
Un exemplu revoltător care a fost ascuns de ochii opiniei publice mai bine de cinci ani este legat de prețul medicamentelor. În afara specialiștilor din domeniul farmaceutic, puțini au auzit de Ordinul 75 din 2009 al Ministerului Sănătății. Adoptat în timpul mandatului de ministru al lui Ion Bazac, ordinul a încercat să pună într-un oarecare echilibru veniturile scăzute ale majorității cetățenilor cu prețurile din ce în ce mai mari ale medicamentelor.
Astfel, a apărut obligația pentru producătorii de medicamente să-și comercializeze produsele care se dau pe rețetă la un preț plafonat. Iar plafonul a fost stabilit astfel încât prețurile din România să nu fie mai mari decât cele mai mici practicate în oricare țară dintr-un grup de 12 state membre UE. Printre cele 12 țări se regăseau și toate fostele țări comuniste care acum se găsesc în blocul comunitar.
Practic, prin această măsură statul român le-a spus marilor companii farmaceutice că, dacă reușesc să facă profit în Bulgaria, de exemplu, vânzând un anumit produs cu un preț relativ mic, să se mulțumească doar cu acel profit și în România. Evident, este o măsură restrictivă și o intervenție a statului într-o economie de piață care ar trebui să regleze de la sine prețurile, în funcție de cerere și ofertă.
Cu toate acestea, prin corelarea cu prețurile din alte țări UE, Ministerul Sănătății a găsit pentru prima oară o cale rezonabilă prin care să nu perturbe decât minimal mecanismele de piață, dar în același timp să și limiteze o anomalie deja vizibilă cu ochiul liber: prețurile la anumite medicamente sunt în România chiar și duble față de alte țări europene.
Până aici, toate bune și frumoase. În sfârșit, statul se achita de misiunea lui principală, bunăstarea cetățenilor. Problema este însă că Ordinul 75 a rămas, în bună măsură, literă moartă. Deși prevede clar că din clipa în care un producător anunță prețul la un medicament, corelat cu cel mai mic din lista de 12 țări, avizul ministerului este valabil doar un an, iar „cu 60 de zile înainte de data expirării termenului de un an pentru care a fost aprobat prețul, deținătorul APP sau reprezentantul este obligat să transmită ministerului noua documentație de avizare a prețului (cu prețurile din cele 12 țări actualizate – n.m.), în vederea reavizării prețului de către minister“, foarte puține dintre cele aproximativ șase mii de medicamente puse pe piață au trecut prin procedura de reavizare.
De ce? Din cauza unei complicități stranii între oficialii ministerului și executivii unor mari companii farmaceutice, dintre care excepțiile se numără pe degetele de la o mână. Primii au decis, nu se știe încă din ordinul cui sau mânați de ce interese, să nu aplice Ordinul 75, în timp ce a doua categorie a ignorat pur și simplu prevederile legale. Iar asta în ciuda sesizărilor făcute de unele dintre puținele multinaționale care au ținut să respecte legea și și-au actualizat constant prețurile.
Consecința? În timp ce prețurile la anumite medicamente au scăzut în diverse țări din cele 12 menționate ca puncte de referință în Ordin, în România marea majoritate au rămas la același nivel ca în momentul avizării inițiale. Ceea ce înseamnă că multe firme de medicamente au vândut mai scump unele produse și că au făcut profituri mai mari pe seama pacienților români decât le-ar fi permis legea existentă.
Această situație incredibilă pentru o țară europeană, în care statul și mari companii internaționale cad la o învoială pentru a eluda legea, a generat în cei cinci ani de când a fost adoptat Ordinul 75 cheltuieli mai mari pentru pacienți și pentru stat, adică pentru toți românii, de ordinul sutelor de milioane de euro. Această cifră colosală a fost atinsă pentru că diferența între prețurile cu care ar fi trebuit să se vândă anumite medicamente și cele cu care au fost vândute, fie pacienților, fie spitalelor, a ajuns să fie și cu 25% mai mare decât în țări precum Bulgaria sau Ungaria.
Într-o statistică ajunsă, toamna trecută, pe masa reprezentanților FMI, ai Comisiei Europene și ai Băncii Mondiale, despre prețurile la cele mai vândute 10 medicamente din România, pentru care este nevoie de rețetă, nici unul nu se încadra în plafonul de preț impus de Ordinul 75.
Toate sunt medicamente scumpe, cu prețuri cuprinse între 829 lei și 14.558 lei, destinate unor boli foarte grave, diverse tipuri de hepatită sau cancer. Vânzările acestor principale zece medicamente pe piața locală au depășit, în 2013, 1,5 miliarde de lei, ceea ce ar fi făcut ca doar aducerea lor la plafonul stabilit de lege să fi generat economii uriașe pentru buzunarele pacienților și pentru cel al statului. În schimb, au adus profituri suplimentare pentru companii precum Roche, Abbott, Janssen, Wyeth, Bristol-Myers Squibb, Bayer și multor altora, pentru că lista medicamentelor ale căror prețuri sunt în continuare mai mari decât o permite legea este imensă.
Această poveste nu ar fi ieșit, probabil, niciodată la suprafață și România ar fi continuat să cheltuiască mai mult decât își permite, dacă FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială nu ar fi pus presiune pe guvern să pună în aplicare Ordinul 75.
Chiar și așa, însă, deși se angajase ca până la finele lunii decembrie să aducă prețurile la plafoanele impuse de lege, Ministerul Sănătății nu a făcut nimic. Abia astăzi, 23 februarie, la câteva ore după ce „România liberă“ a solicitat oficial ministerului să precizeze stadiul verificării legalității prețurilor, a dat un comunicat prin care anunță că a cerut, astăzi, „să își actualizeze, până la data de 10 martie, toate prețurile la medicamentele de uz uman, în conformitate cu Ordinul 75/2009“.
Tot astăzi, tot la câteva ore după solicitarea „României libere“, ministrul Sănătății, care de când este în funcție nu a suflat o vorbă despre această problemă, a considerat necesar să dea o declarație: „Această intrare în normalitate a prețurilor medicamentelor înseamnă de fapt o schimbare în beneficiul sistemului de sănătate, astfel încât majoritatea medicamentelor vor avea o revizuire în scădere a prețurilor. Asta va însemna o economie substanțială la bugetul de stat, care se va regăsi în tratamente și medicamente inovatoare pentru pacienți“.
Ce bla-bla pompos, menit să acopere tăcerea complice a lui Băncioiu! Pentru că subiectul nerespectării Ordinului 75 împlinește aproape o jumătate de an de când încinge discuțiile dintre Ministerul Sănătății și troică. Sunt deja câteva luni de când instituția condusă de Bănicioiu are o evaluare precisă a diferențelor dintre prețurile practicate și cele legale.
Ele se adaugă rușinos anilor de complicitate a predecesorilor săi, Nicolăescu, Arafat, Ponta, Cepoi, Rittli, Cseke. Toți au știut că majoritatea companiilor de farmaceutice nu își actualizează prețurile. Toți au știut că subalternii lor cu atribuții în verificarea prețurilor refuză să trimită notificări multinaționalelor pentru intrarea în legalitate, așa cum au făcut acum câteva săptămâni. Și toți au tăcut! De ce? Poate DNA ne va ajuta cândva să aflăm.
Și mai revoltătoare este, însă, atitudinea majorității producătorilor de medicamente. Ei refuză pur și simplu să intre în legalitate. Într-o adresă trimisă Ministerului de ARPIM (Asociația Română a Producătorilor Internaționali de Medicamente), reprezentanții multinaționalelor susțin nici mai mult, nici mai puțin decât că reducerea de preț prevăzută de Ordinul 75 este „voluntară, iar nu o obligație“.
Dacă este o măsură „voluntară“ și nu au nici o problemă legală, de ce nu ignoră pur și simplu reacția târzie și bleagă a ministerului? La câți avocați au, ar câștiga în instanță fără nici o problemă împotriva oricărei măsuri abuzive a statului. Și dacă nu se simt cu musca pe căciulă, de ce au început, în schimb, negocierile cu ministerul pentru a obține o modificare a legislației, astfel încât prevederea „prețul minim“ să fie înlocuit cu „mediana“ prețurilor din cele 12 țări UE luate ca referință?
Chiar nu realizează membrii ARPIM că poziția inacceptabilă față de Ordinul 75 le subminează credibilitatea atunci când cer măsuri cu adevărat îndreptățite, cum ar fi un alt curs valutar decât cel din 2012, la care sunt echivalate prețurile minime din alte țări, sau cele privind taxa claw-back? Se pare că nu! Se pare că anii de coabitare cu funcționarii statului croiți după chipul și asemănarea protectorilor lor politici le-au deformat complet percepția despre ce este și ce nu este acceptabil chiar și într-o țară necăjită ca România.
Ca tabloul jalnic al modului în care statul apără interesele cetățenilor să fie complet nu putem să nu facem referire la declarația Dacianei Sârbu din Parlamentul European în care a susținut fățiș punctul de vedere al producătorilor de medicamente generice, concurenții marilor companii care investesc sume colosale în cercetare și care sunt cele mai afectate de aplicarea Ordinului 75.
Având în vedere că doamna Daciana Sârbu nu este un europarlamentar oarecare, ci soția premierului, a șefului ministrului Bănicioiu, ce argument mai bun în favoarea tezei că nu interesele cetățenilor dictează intrarea în legalitate, ci lobby-ul străveziu și agresiv al concurenților.
Lobby susținut direct, fără nici o jenă, inclusiv de Marius Savu, nimeni altul decât președintele Agenției Naționale a Medicamentelor. Care, într-un interviu publicat pe banii producătorilor de generice, spune că „cel mai important avantaj al medicamentelor generice e acela că obții aceeași calitate la un preț mai mic“. Oare Daciana Sârbu și Marius Savu știu că și genericele vândute în România sunt printre cele mai scumpe din Europa?
Din această clisă de interese obscure, de legături mafiote și de sfidare a legii și a interesului cetățeanului nu se va putea ieși decât într-un singur fel: mafioții vor trebui să ajungă la închisoare, iar incompetenții să fie dați afară din administrație. Doar după o astfel de epurare mai putem spera să construim relații normale între oameni, stat, economie.
