Vestea că doi medici români stabiliţi în Statele Unite au ajuns în topul celor mai apreciaţi profesionişti în domeniul lor nu mai miră pe nimeni.Irina Buhimschi şi Cătălin Buhimschi sunt cele mai noi „achiziţii“ ale Universităţii de Stat din Ohio, în căutarea de soluţii pentru reducerea mortalităţii infantile. Vara aceasta, grupul pe care îl coordonează cei doi a publicat un articol deschizător de drum pentru diagnosticarea preeclampsiei. Într-un sistem în care, atunci când ai succes, problemele nu ţin de bani, ci de câte poţi să faci în 24 de ore, viaţa lor se împarte între cercetare, clinică, administraţie, granturi, mentorat, familie şi tot mai puţine ore de somn.

Acum doi ani, când Alexandru Buhimschi termina şcoala cum laudae, mama lui, Irina Buhimschi, a fost invitată să ţină un discurs elevilor de clasa a XII-a. Prezentarea sa, intitulată „Harnessing serendipity in life and in work“, se încheie cu o imagine în care nu se vede nimic în afară de un fel de ceaţă. Este o fotografie pe care a făcut-o când a fost cu soţul ei în Portugalia, în locul cel mai de vest al Europei, le spune ea elevilor. „A, noi suntem acolo!“, se prind ei. Şi asta a văzut Columb când a plecat la drum: nu ştia unde se duce, dar a avut curaj. Aşa trebuie să facă şi ei.

Soţii Buhimschi au absolvit UMF „Carol Davila“ Bucureşti în 1990. S-au cunoscut în primul an de facultate şi tot atunci s-au şi căsătorit, deşi lumea nu le dădea mai mult de şase luni, pe motiv de tinereţe. De atunci au trecut 30 de ani, în care au învăţat şi au lucrat împreună, iar carierele lor s-au dezvoltat în paralel.

În iulie anul acesta, un articol din Science Translational Medicine prezenta pe larg o metodă de diagnosticare a preeclampsiei bazată pe identificarea unor agregate proteice în urina femeilor însărcinate. Materialul explica şi posibila implicare a conglomeratelor în fiziopatologia preeclampsiei, afecţiune de cauze încă necunoscute, specifică sarcinii şi ameninţătoare de viaţă, în care singura opţiune terapeutică o reprezintă naşterea. Autor principal: Irina Buhimschi, directorul centrului de cercetări perinatale din cadrul institutului de cercetare al spitalului de pediatrie Nationwide Children, afiliat universităţii de stat din Ohio. Autor senior: Cătălin Buhimschi, directorul departamentului de medicină maternă şi fetală de la spitalul de adulţi ce aparţine aceleiaşi universităţi.

 

În ’93, soţii au primit câte o bursă de studiu la Universitatea din Galveston, Texas, în sudul Statelor Unite. Nu şi-au propus să părăsească definitiv România. Amândoi aveau în ţară poziţii bune, la spitale de vârf. Ea la Filantropia, el la Polizu. Au putut să le aleagă graţie mediei de absolvire. Nu aveau un plan clar pentru viitor, ştiau doar că îi interesează obstetrica-ginecologia, iar Irina fusese mereu interesată de cercetare. La Filantropia exista un grup de cercetători şi, când s-a eliberat un loc, a dat examen şi a obţinut un post de secundariat.

 

În 1991, Irina a învăţat „computere“ de la un IT-ist, lucru neobişnuit pentru un medic la acea vreme. Câştigaseră o finanţare pentru îmbunătăţirea infrastructurii electronice, inclusiv pentru crearea unei baze de date cu pacientele internate. „Ideea e că nu ştii niciodată exact ce vrei să faci, dar trebuie să fii deschis tuturor oportunităţilor care ţi se oferă.“

 

La un moment dat înţelegi

 

La Galveston, profesorul Robert Garfield tocmai fusese recrutat pentru a forma un colectiv de cercetători. Era o perioadă în care se investea mult în cercetarea biomedicală, iar profesorul avea la dispoziţie un etaj întreg, cu dotări de ultimă oră. Medicina translaţională era abia la început, iar ginecologii români aduceau o perspectivă nouă, surprin­zătoare, într-un grup format în cea mai mare parte din docto­ranzi, non-clinicieni care făceau cercetare fundamentală, nu asistaseră niciodată la o naştere şi nu aveau neapărat o perspectivă a problemelor la om. „Ok, dar de ce facem asta, că nu se întâmplă la om? Omul nu are ce are şoarecele.“ Asta întrebau soţii Buhimschi la întâlnirile săptămânale.

 

Deşi vorbeau bine engleza, nu înţelegeau tot ce se discuta la acele întâlniri, toţi termenii de ştiinţă fundamentală. „Uitându-mă înapoi, nu ştiu exact la ce moment am început să înţeleg, dar am început şi apoi am şi contribuit. Eu le explic şi acum studenţilor – am cel puţin zece studenţi la orice moment, care vin cu background clinic – «Nu fiţi speriaţi că nu înţelegeţi, la un moment dat veţi înţelege»“, spune Irina Buhimschi. Pentru că avea experienţă pe computere, toată lumea îi cerea ei ajutorul pe partea cu analiza statistică şi aşa a început să înţeleagă cam tot ce face fiecare. Şi apoi să-i coordoneze.

 

 Soţii Buhimschi au început să lucreze la experimente privind rolul oxidului nitric în contractilitatea uterină: Irina – împreună cu profesorul asistent Chandra Yallampalli, iar Cătălin – cu profesorul Garfield. Din nou, a contat experienţa lor pe partea clinică, pentru că a fost nevoie să valideze la om nişte observaţii făcute pe şobolani. Pe această temă au scris primul lor articol, cu ajutorul celor doi profesori. Tot în perioada bursei, au publicat un articol în American Journal of Gynecology împreună cu mentorii lor din ţară, profesorul Peltecu şi profesorul Dan Alessandrescu. În el au descris toată cazuistica de vaginoplastie a profesorului Alessandrescu, date la care obţinuse acces pe atunci tânărul specialist Gheorghe Peltecu. Irina îşi aduce aminte că unul dintre revieweri a comentat că nu poţi avea încredere în datele din România, „ceea ce nu era adevărat, profesorul Alessandrescu avea date foarte bune. Comentariul nu avea niciun temei, era nedrept, o problemă de percepţie şi acelaşi lucru s-ar fi putut spune despre oricine“, a fost răspunsul bursierilor deja obişnuiţi cu scrierea articolelor.

 

Până în anul VI de facultate, Irina nu era sigură dacă îi place vreo specialitate. Lucrurile s-au schimbat când a făcut cunoştinţă cu obstetrica, de o complexitate nemaiîntâlnită la alte specialităţi, în primul rând pentru că se ocupă de două persoane în acelaşi timp şi pentru că interesul mamei nu e întotdeauna acelaşi cu al fătului. „Bine, dar de ce se naşte copilul la nouă luni? Este pur şi simplu surprinzător, ştim o mulţime de lucruri despre o mulţime de molecule, ştim poate mai multe despre cancer, dar de ce o femeie naşte la nouă luni în cea mai mare parte a cazurilor şi de ce în alte cazuri naşte mai devreme şi de ce durata de gestaţie variază cu anumite etnicităţi şi cu geografia, astea sunt lucruri care sunt foarte interesante şi pe care nimeni nu le înţelege. Lucrăm la ele“, îmi spune Irina de la mii de kilometri, via Skype.

Un drum greu, dar clar

Profesorul Garfield le-a propus să rămână în continuare la Galveston şi le-a oferit două posturi plătite. America începuse să vadă beneficiile educării în ştiinţă a persoanelor cu background clinic şi invers. Au acceptat, li se dădea timp să finalizeze articolele şi proiectele începute în domeniul electrofiziologiei uterine. În 1995 s-a născut fiul lor, Alexandru Dan. Când băiatul avea două săptămâni, soţii Buhimschi l-au lăsat cu mama Irinei şi au plecat în România, pentru că „se deschisese o portiţă de doctorat“. Au dat examen de intrare cu teza pe care o făceau la Galveston. „Când ne-am întors în România, am privit lucrurile cu alţi ochi decât la plecare, ne-am întrebat dacă ce începusem noi – medicină academică – se poate face cu adevărat în ţară. În America lucrurile sunt foarte clare, drumul e greu, dar e foarte clar ce trebuie să faci ca să ajungi într-un anumit loc, e alt sistem.“ Când au revenit în SUA, avându-l şi pe Alexandru în schemă, s-au hotărât să rămână. Ştiau că trebuie să dea examene de echivalare şi să o ia cu totul de la început. Ceea ce nu e uşor. „Mai ales atunci când ai profesat ca medic, ai stat patru ani într-un laborator de cercetare şi ai  publicat articole, să fii din nou rezident este greu. Dar ne-am apucat să învăţăm şi cu copil mic am învăţat. Şi le-am luat.“

 

Pe Irina o cheamă şi Alexandra. La fel ca pe tatăl ei, Alexandru T. Balaban, chimist, profesor la Institutul Politehnic din Bucureşti timp de şase luni din an şi la Galveston pentru celelalte şase – la o altă universitate decât cea în care au învăţat soţii Buhimschi. De fapt, cei doi au ales să meargă la Galveston pentru că puteau locui cu părinţii, lucru care le-a economisit bani şi le-a permis să se concentreze cu totul asupra cercetării. „Nu aveam grijă să gătim, să ne facem cumpărături, puteam să stăm în laborator nonstop!“ Profesorului Balaban i s-a oferit apoi postul de vicepreşedinte al Academiei Române şi s-a întors în ţară.

 

După ce a luat examenul, Irina a realizat că, dacă face rezidenţiatul, pierde „momentul“ în cercetare, domeniu care începuse să-i placă tot mai mult. Lui Cătălin i s-a oferit o poziţie de rezidenţiat la Universitatea Maryland, de profesorul Carl Wiener, pe care nu îl cunoşteau decât prin reputaţia că era competitorul cel mai acerb al lui Bob Garfield şi tocmai de el le era foarte frică, pentru că putea trimite comentarii dure la articole. Wiener i-a oferit şi Irinei un post, un aspect important, pentru că este destul de greu în State să păstrezi cuplurile împreună, din cauza distanţelor, deşi există programe de resurse umane care încearcă să corecteze acest lucru.

 

Soţii Buhimschi vorbesc cu admiraţie şi despre Robert Garfield, de la care practic au învăţat o meserie nouă, cercetarea, şi despre Carl Wiener, dar şi despre mentorii de la Filantropia şi Polizu şi sistemul de învăţământ medical românesc. La rândul lor, pregătesc acum studenţi, rezidenţi şi fellows, pentru că „primeşti, dar trebuie să şi dai, la rândul tău“, după cum mi-a spus Cătălin Buhimschi.

 

Pepiniere de medici cercetători

 

Conceptul de fellow (în traducere liberă înseamnă „egal“) este mai greu de explicat. Dar Irina reuşeşte. Ideea rezidenţiatului este să antreneze medici buni care urmează protocoale şi ordine, pentru siguranţa pacientului, acest lucru reducând pe cât posibil riscul de efecte adverse. Aşteptările sunt ca o minoritate din aceşti rezidenţi să îşi dorească mai mult, să fie altfel, iar aceştia intră în programele de fellowship. De obicei sunt cei cărora nu le place să respecte regulile, cei nemulţumiţi, cei care pun întrebări. Dar profesorii ştiu să recunoască această categorie şi ştiu să îi ajute şi să le spună: „Nu eşti tu problema, tu eşti unul dintre cei 5–10%, te vom lua alături de noi ca să devii unul dintre noi“. Spre deosebire de România, un fellow negociază să aibă cât mai puţin timp clinic şi cât mai mult pentru cercetare. După fellowship, este foarte important ca tinerii care vor să urmeze o carieră academică să obţină timp şi fonduri pentru cercetare de la instituţia la care se duc, pentru a pune bazele unui laborator, de exemplu. Pentru asta trebuie să fi fost productivi înainte: să fi publicat articole, să fi fost antrenaţi de o echipă cu o bună reputaţie.

 

Dintre programele de fellowship de medicină materno-fetală din America, cel de la Yale şi cel de la Ohio State sunt în top. „Programul nostru e special făcut să găsim acele persoane care vor deveni noii lideri ai specialităţii. Şi este o mare plăcere să vezi asta. Iar faptul că eu am pornit din România antrenată clinic şi am făcut cercetare aici m-a ajutat cumva să înţeleg cum poţi să-i găseşti pe cei care au tragere de inimă spre ambele, medicină şi cercetare, pentru că ceea ce e deosebit e combinaţia“, spune Irina.

 

Fonduri pentru scăderea mortalităţi infantile

 

Irina Buhimschi nu a fost nici rezident, nici fellow. A primit o poziţie de postdoc la Maryland, planul fiind ca în anul următor să devină rezident. „Între timp, Carl m-a învăţat cum să aplic pentru un grant. Şi când am trimis grantul, l-am luat!“, po­ves­teşte Irina râzând. În timp, cu mai multe finanţări câştigate din aceste granturi, şi-a construit laboratorul. Nu a mai continuat pe partea clinică. Soţul ei a făcut rezi­den­ţiatul şi, în paralel, s-a ocupat de numeroase proiecte de cercetare. Au scris împreună articole pe tema contractilităţii uterine, au studiat cum împing femeile la naştere, îmbinând clinica şi îngrijirea pacientelor (Cătălin) cu analiza datelor (Irina).

După rezidenţiat, Cătălin trebuia să-şi aleagă o universitate pentru fellowship. Nu au mers la Harvard, pentru că nu aveau posibilitatea de cercetare pe care ar fi dorit-o, au crezut că au găsit-o la Universitatea Wayne (Detroit, Michigan), dar nu au stat mai mult de un an acolo. S-au mutat la Yale, în New Haven, Connecticut (tot în est), unde au stat zece ani. „O universitate poate să fie foarte bună într-un domeniu şi să nu fie la fel de bună în altul. În obstetrică-ginecologie lucrurile depind de finanţare şi de ce importanţă se dă acelui domeniu în locul unde te duci“, explică soţii Buhimschi. Acum sunt de un an şi jumătate în Columbus, Ohio, pentru că statul Ohio are o rată de mortalitate infantilă crescută, naşterile premature fiind una dintre cauze, astfel că statul pune mare accent pe cercetarea în domeniul medicinii materno-fetale şi pe antrenarea cercetătorilor de mâine. „De fapt, mortalitatea infantilă este un punct important pentru SUA“, spune Irina.

La Yale au schimbat punctul de interes de la contractilitatea uterină la făt. Nu a fost o alegere uşoară. „Nu este greu să urmezi anumite direcţii, dar, ca să le urmezi, trebuie să le laşi pe altele baltă. Este o decizie foarte greu de luat“, spune Irina. Ştie acest lucru şi dintr-o altă perspectivă, ca membru al comisiilor de evaluare a aplicaţiilor pentru obţinerea de finanţări de la National Institutes of Health. „Eu evaluez proiecte şi multe sunt irelevante, nu sunt suficient de competitive, în special în atmosfera actuală de fonduri puţine. E greu să îi spui omului: «Caută altceva să studiezi»“.

 

„Dacă e roşu, suntem în business“

 

Articolul pe tema preeclampsiei îşi are originile în studiile de proteomică pe care Irina şi echipa ei le-au desfăşurat la Yale. Cercetătorii au observat că femeile care suferă de preeclampsie prezintă în urină o anumită semnătură – ca un fel de „murdărie“ care apărea constant în afara bandeletei pe care erau obişnuiţi să o privească, produsă de proteine cu masă moleculară mare. De fapt, era vorba de fragmente proteice care se agregă, sau, cum spune Irina, „fac un talmeş-balmeş“, pentru că nimic altceva nu putea să explice masa moleculară mai mare.

Vedeau asta în mod constant la femeile cu preeclampsie şi s-au gândit că trebuie să existe o explicaţie. „Cred că ăsta a fost pasul cel mai important. Şi mi s-a întâmplat asta de mai multe ori: nu întotdeauna totul se potriveşte, crezi că tehnicianul a făcut o greşeală, că nu ai pus ce trebuia sau pur şi simplu că n-a fost o zi bună. Dar întotdeauna există un motiv.“ Iar dacă fragmentele proteice se agregă, înseamnă că poate au legătură cu depozitele de amiloid din alte boli. Iar dacă este aşa, trebuie să poată lega vopseaua roşie de Congo (congofilie), s-a gândit Irina. Când a făcut această conexiune, l-a luat pe fiul ei şi, pentru că stăteau foarte aproape de laborator, la Yale, în centru, i-a zis „Hai să mergem să încercăm ceva!“. S-au dus împreună la laborator, era seară, şi i-a zis: „Fii atent, dacă spălăm chestia asta şi rămâne roşu, suntem în business. Dacă nu, mergem acasă“. Şi acum îi spune Alexandru că el a descoperit chestia asta, povesteşte râzând Irina. Au făcut multe experimente pentru a confirma primele observaţii. Pentru articolul publicat în iulie au adunat material pe care alţi cercetători l-ar fi împărţit, probabil, în patru-cinci articole. Dar Irina a insistat să pună totul laolaltă „ca să aibă sens povestea“ şi să nu îl publice prea repede. O parte din articol este legată de partea de diagnostic şi alta – de fiziopatologie şi de posibilele conexiuni cu boala Alzheimer ori cu alte boli în care proteinele nu îşi găsesc loc şi nu se aranjează cum trebuie.

Viitorul: stick de diagnostic

Acum este în curs de dezvoltare un stick de hârtie, similar testului de sarcină, pentru diagnosticarea precoce a preeclampsiei prin identificarea agregatelor proteice în urină. Cercetările în laborator continuă şi o firmă a obţinut licenţa. Procesul de dezvoltare, ce beneficiază de o finanţare pe patru ani, se desfăşoară la Ohio State University, în Bangladesh, în Mexic şi în Africa de Sud. Sunt vizate în primul rând ţările sub­dez­vol­tate, pentru că „noi facem aici descoperiri, în SUA şi în România, discutăm despre lucruri care sunt absolut nepractice în locuri unde nu au electricitate. Deci, ce faci pentru aceste locuri?“. Stickul ar fi însă util pentru toată lumea, pentru că multe femei însărcinate se inter­nează tocmai pentru a se stabili dacă au sau nu pre­eclampsie. Este în joc sănătatea mamei, dar şi o folosire mai eficientă a resurselor din sănătate. „Acum, în SUA, se caută proiecte care să îmbunătăţească sis­temul, să îl facă mai simplu, pentru că se realizează foarte multe lucruri, dar cu costuri foarte mari. De exem­plu, poate că nu este nevoie să faci unele teste la două ore, poate că sunt suficiente la patru ore, şi asta ar tăia costurile respective la jumătate. Deci marea problemă e cum scoţi din studii ceva pentru practica clinică.“

Priorităţi

În fiecare zi, soţii Buhimschi pleacă de la birou la zece seara. Timpul din weekend îl folosesc pentru a scrie articole, laNationwide, în biroul Irinei. Este unul din motivele pentru care le place să locuiască în centru, aproape de locul de muncă, lucru neobişnuit pentru americani. Le place forfota centrului. Îşi iau concediu o dată pe an, trei săptămâni, în august. Văd filmele noi în avion, între două conferinţe sau întâlniri profesionale – trei-patru la plecare, trei-patru la întoarcere.

Îşi fac mereu timp pentru tinerii pe care îi ghidează în profesie, fie că e vorba de fellows, rezidenţi sau de studenţi în practica de vară. Nu este o meserie, ci o pasiune şi se simt confortabil cu ea. Programele defellowship sunt astfel organizate şi monitorizate în SUA încât mentorul are o obligaţie faţă de discipol, un angajament care se reflectă în valoarea instituţiei, iar un program inadecvat poate fi închis. Şi, indiferent de oră, au timp pentru fiul lor. Alex a intrat la colegiu la Universitatea Yale, tărâm aparte, în care tinerii au un bioritm mult diferit de restul lumii, adică se culcă târziu şi se trezesc târziu. Dar ştie că îi poate suna oricând, şi în toiul nopţii, dacă are o întrebare. „Şi crede-mă că nu e timid în a suna“, îmi spune tatăl său.

Alexandru este pasionat de chimie şi de matematică şi a urmat cursuri de biologie. „Şi un curs de sticlărie“, completează Irina. Pentru că este vârsta explo­rărilor, iar cei patru ani de colegiu din sistemul american şi britanic îţi dau muniţie pentru mai târziu. Irina Buhimschi consideră că sistemele educaţionale ar trebui să ţină mai mult cont de dezvoltarea individuală: „Un tânăr la vârsta la care eram eu când m-am hotărât să fac medicină nu are cum să ia o hotărâre care să fie numai a lui. Eu eram bună şi la aia, şi la aia, şi am zis că dau la medicină. Dar nimeni nu poate să-mi spună că în clasa a X-a, înainte de treaptă, am luat o decizie ştiind ce înseamnă o carieră de medic. Pe când, după colegiu, poţi face asta“.

Cât de greu e să le faci pe toate? În special pentru femei, este foarte greu să combine şi să balanseze totul, crede Irina Buhimschi. Spune că a reuşit pentru că a hotărât să nu fie şi clinician. Când băiatul era mic, se ducea acasă, îi făcea de mâncare, îl lăsa să-şi facă temele şi fugea înapoi la laborator. „Într-un fel, ca în România, mi se pare că femeilor li se cere puţin mai mult decât bărbaţilor. E un subiect foarte activ, lumea discută mult despre asta. Poate că simt mai mult pe umerii lor casa şi căsnicia, dar eu cred că împărţirea e inegală şi aici. În special când apar copiii, soţia se simte mai vinovată dacă nu este acasă cu cei mici. Dar nu vreau să generalizez.“ Pe de altă parte, Cătălin are mai multe responsabilităţi, pentru că lucrează şi cu pacienţi şi se ocupă şi de partea administrativă, ca şef de secţie de medicină materno-fetală. „Eu citesc în laborator şi el are de-a face cu lucruri mai complicate“, îmi spune Irina. Este vorba de competiţie şi de o continuă învăţare şi inventare. Într-un sistem bine organizat nu-ţi pui problema dacă există sau nu posibilitatea să faci un lucru, ci dacă vrei sau nu să îl faci: „Întrebarea e câte poţi să faci în cele 24 de ore“.

Sursa

"Sănătatea e darul cel mai frumos şi mai bogat pe care natura ştie să-l facă."
Michel de Montaigne
"Un sistem de medicină de familie foarte bine pus la punct, cu medici bine pregătiţi si informati va face ca pacienţii să nu fie nevoiţi să se ducă la spital cu orice afecţiune minoră". Tony Mathie, președintele WONCA Europe
admin@amfms.ro