Ziua mondială de luptă împotriva hepatitei capătă anul acesta conotaţii patetice, având în vedere implicaţiile uriaşe socioeconomice şi biologice ale infecţiilor virale hepatitice şi teama unor categorii tot mai numeroase de populaţie de a nu primi tratamentul cu noile molecule antivirale ca urmare a preţurilor prohibitive. Gradul ridicat de infecţiozitate şi potenţialul crescut cirogen şi oncogen al virusurilor hepatitice generează probleme de sănătate publică şi cheltuieli cu mult mai mari decât a creat virusul HIV sau decât se estimează că vor crea noile molecule.
Este bine de reamintit că atât virusul hepatitic B (VHB), cât şi virusul hepatitic C (VHC) aparţin exclusiv omului, se transmit exclusiv interuman, evoluează în patru din cinci cazuri asimptomatic, generând după 5–20 de ani leziuni hepatice grave – de la hepatite cronice la ciroză şi cancer hepatic. Altfel spus, decontul biologic şi social vine mai târziu, când nota de plată este uriaşă, iar facturarea ei imposibilă şi de cele mai multe ori tardivă. Lipsa de informare şi nu în ultimul rând nepăsarea conduc la situaţia tragică de a nu se mai putea recupera ceva din resursele pacientului. Se ajunge astfel la cheltuieli şi eforturi profesionale uriaşe, cu rezultate mediocre. Recent, o echipă de specialişti din Suedia a calculat costurile şi impactul acestora asupra performanţelor medicale, su
Ce trebuie să facem cât mai repede acum? În primul rând, avem nevoie de organizare şi de unitate de acţiune. Nu numai la nivel naţional – cum altfel oare? – ci şi global, având în vedere dimensiunile problemei. Aşa cum am prezentat la Geneva, în cadrul reuniunii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din martie, este nevoie de unitate şi de solidaritate internaţională sub egida OMS pentru elaborarea de strategii cât mai eficiente în screening, depistare, raportare, vaccinare şi tratare, după modelele care au condus la eradicarea din trecut a variolei, la cea viitoare a poliomielitei sau la controlul infecţiei HIV.
Costurile prohibitive ale tratamentului infecţiei VHC (60–90 de mii de dolari pentru unele molecule sau protocoale), subiect încă de negocieri, pot fi substanţial modificate prin aceeaşi solidaritate internaţională, care să ceară dreptul la tratament, vindecare şi, implicit, la viaţă pentru toţi pacienţii, inclusiv din ţări cu resurse financiare scăzute. Numai în acest fel putem spera ca în 20–30 de ani să eradicăm infecţiile cu VHB şi VHC. Un obiectiv perfect posibil din punct de vedere ştiinţific. Vom avea oare până atunci şi resursele financiare sau măcar pe cele morale, pentru a nu ne pierde în discuţii sterile? În acest moment, numai patru ţări au introdus noile molecule şi acestea nu toate, ci numai trei substanţe de ultimă generaţie. Celelalte antivirale, cu răspuns viral susţinut între 40 şi 86%, caută să rămână pe piaţă prin identificarea de subcategorii de pacienţi, unde randamentul terapeutic şi efectele adverse să fie cât mai acceptabile nu numai din punct de vedere ştiinţific, ci şi economic.
Important este ca pacientul să beneficieze de această competiţie dintre diversele molecule antivirale, sub atenta supraveghere a forurilor medicale naţionale şi internaţionale.
