„Weekend Adevărul“: Domnule doctor, permiteţi-mi să vă spun că sunteţi o anomalie. Nu sunteţi doar un medic român care, după ce şi-a făcut o carieră în străinătate, s-a hotărât să se întoarcă în ţară, ci sunteţi chiar şi şcolit de ţara respectivă... 

Dr. Cătălin Badiu: Odată cu mutarea în Germania în 1995, a trebuit să reiau totul, inclusiv ultimul an de liceu şi Bacalaureatul, fiindcă Bacalaureatul românesc nu era recunoscut în Germania. Pe urmă am reuşit să obţin un loc de studiu la Universitatea „Ludwig-Maximilian“ în München, care este cotată ca fiind cea mai bună facultate de medicină din Germania. Nu m-am întors încă definitiv în România. Sunt într-un proces de a mă întoarce, proces în care sunt, de altfel, de ani întregi. Acum am ajuns într-o fază finală. Am un contract de colaborare cu spitalul privat Monza, dar mai am un plan la care ţin foarte mult: de a dezvolta, împreună cu alţi colegi chirurgi şi nu numai, partea de chirurgie cardiacă de la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti.

De ce a durat atât acest proces de întoarcere?

Pentru că nu este uşoară echivalarea studiilor, nici echivalarea specialităţii. Chiar şi după atât timp, există anumite limitări. Nu este vorba, desigur, de o rea-voinţă. Este vorba despre faptul că lumea în România nu este obişnuită cu migraţia medicilor decât într-o singură direcţie: în afară.

MIGRAŢIA INVERSĂ

Ce vi s-a întâmplat, concret?

Atunci când am cerut recunoaşterea diplomei de medic obţinută la München, a apărut prima mică încurcătură la care Ministerul Educaţiei îmi amintesc că a spus aşa: „Să ştiţi că am mai avut diplome din Republica Moldova, dar nu din Germania, deci nu suntem obişnuiţi cu astfel de situaţii“.

Şi cât a durat recunoaşterea diplomei?

Pentru diploma de facultate a durat puţin, acesta fiind un lucru legat de Universitatea de Medicină şi de Ministerul Educaţiei, care au trebuit să vadă exact ce-am făcut. N-a fost, bineînţeles, niciun fel de problemă şi diploma a fost recunoscută. Vorbim despre anul 2003, un moment în care România nu era în Uniunea Europeană, pentru că după aceea, recunoaşterea diplomelor s-a făcut mult mai uşor. Ani întregi mai târziu mi-am depus diploma de specialitate în chirurgie cardiovasculară.

O întrebare evidentă: de ce vreţi să vă întoarceţi?

Din două motive. Motivul principal sau mai apropiat de inima mea este, bineînţeles, familia mea care este în România şi care îşi doreşte să rămână în România. Şi, în al doilea rând, pentru că aici mă simt acasă. Am avut tot timpul legătură cu România şi am considerat întotdeauna că în meseria şi în specialitatea mea se pot face lucruri în plus şi aici.

Câţi ani aţi locuit în Germania, în total?

Aproape 20 de ani.

Şi se mai cheamă că sunteţi român?

Mă flatează faptul că am ceva de la ambele popoare, atât german, cât şi român. Am trăit aproape la fel de mult în Germania ca şi în România. Numai că, vedeţi, în ultimii zece ani am venit cu regularitate în ţară. Sunt căsătorit de şase ani, timp în care am făcut amândoi naveta, dar mai mult eu, bineînţeles. Am fost tot timpul, aproape în fiecare săptămână, două zile acasă: sâmbătă şi duminică.

Concret, când vă întoarceţi?

Mă întorc definitiv, sau mai bine zis timpul stat în România o să predomine începând cu luna mai a acestui an.

Şi câţi ani se împlinesc de când aţi început procesul de întoarcere în ţară?

Se împlinesc aproximativ patru ani şi jumătate. Procesul a fost îndelungat, într-adevăr, dar eu am încercat în procesul acesta să nu forţez în niciun fel lucrurile.

DELOC STRĂIN ÎN GERMANIA

Aţi avut vreodată probleme în Germania ca român?

Nu. În primul rând, am şi origine germană, deci am avut şi cetăţenie germană relativ devreme. Dar cum numele meu este Cătălin Constantin Badiu, nu aş fi putut niciodată pretinde că sunt neamţ. Şi, cu toate astea, nu am simţit nici cel mai mic dezavantaj pentru faptul că nu sunt german get-beget. Nici cea mai mică picătură de diferenţiere din punctul ăsta de vedere. Pot să vă spun foarte exact şi ţin la treaba asta: acum 12 ani, în spitalul unde lucrez eu în Germania, Deutsches Herzzentrum München (n. r. – Centrul german al inimii din München), eram eu cu nume străin şi o doctoriţă care este jumătate franţuzoaică. Între timp, la spitalul acela s-au

angajat mult mai mulţi medici străini din diferite ţări.

Inclusiv români?

Români există, dar nu la chirurgie cardiacă. Diferenţiere se face, dar nu după criterii rasiale sau naţionale, nici gând. Adică omul urcă în treptele formării lui dacă îndeplineşte condiţiile care i se cer la început destul de clar. La nemţi, cum lucrurile sunt extrem de organizate, bineînţeles, şi curricula de pregătire este organizată foarte riguros mai ales în spitalul unde lucrez eu. Trebuie să faci muncă de cercetare, trebuie să faci muncă de terapie intensivă, de salon, de sală, bineînţeles. Şi, dacă eşti bun în ceea ce faci şi îndeplineşti toate criteriile, urci câte o treaptă mai departe.

Nici măcar criteriul salarial nu a fost diferit?

Nu, nici vorbă.

ÎN VÂRFUL PIRAMIDEI MEDICALE

V-aţi dorit de la început, de când aţi plecat în Germania, să ajungeţi la Centrul Inimii din München?

E o poveste din facultate. Aşa cum fiecare student la Medicină îşi doreşte să meargă într-o anumită direcţie, eu ştiam că vreau să fac chirurgie. Relativ devreme mi-am dat seama că vreau chirurgie cardiacă şi, de fapt, am fost convins după un stagiu de practică obligatorie în vacanţă. Am făcut practica aici, în acest spital. După aceea am rămas legat de acest centru, fiindcă am făcut muncă de cercetare din timpul facultăţii. Pe urmă, am ajuns să ocup un loc de stagiar şi după aceea de rezident. Astfel am rămas aici până am ajuns în funcţia de medic primar, deci, să zicem, în vârful piramidei medicale din această echipă. Ceea ce, bineînţeles, mi-a dat anumite avantaje.

Când aţi plecat în Germania la facultate, v-aţi gândit vreodată că o să vă întoarceţi în România? Aţi plecat cu gândul că o să vă întoarceţi sau, mai degrabă, cu gândul că vreţi să rămâneţi acolo?

Nu am plecat cu gândul că nu mă voi întoarce niciodată. Există oameni care au plecat sau pleacă din România fără să vrea să se mai uite în urmă. La mine nu a fost aşa. În principiu, credeam foarte mult în sistemul din Germania. Nu mi-am pus problema dacă mă voi întoarce sau nu. Aveam un drum de făcut şi trebuia să mă concentrez pe drumul respectiv. Ei, mai târziu, după ce eram de opt-nouă ani acolo, am cunoscut-o pe soţia mea, care trăieşte în România. Din acel moment, bineînţeles, mi-am pus mult mai des problema revenirii acasă.

Ceea ce nu înţeleg nemţii este legat, mai degrabă, de organizarea din România.

„Ar fi total greşit să pornesc de la vreo frustrare revenind în ţară“

Când o să vă întoarceţi, obişnuit cu sistemul german de a face lucrurile, cu toată tehnologia şi cu toate posibilităţile de care are parte Germania, nu o să fie puţin frustrant să vă întoarceţi în România, unde sunt bine cunoscute problemele financiare, pentru a numi doar o parte dintre ele? 

Prefer să mă gândesc că nu e chiar aşa extremă diferenţa. Eu am posibilitatea să operez şi într-un spital privat din România şi acolo mi se pune la dispoziţie tot ce am nevoie pentru a face anumite operaţii. Dar eu cred mult în zicala: „Omul sfinţeşte locul“. A fost demonstrat acest lucru de oameni de aici care s-au luptat foarte mult şi au reuşit, în final, să ducă la un nivel foarte înalt secţii în care activează sau pe care le conduc. Deci ar fi total greşit să pornesc de la vreo frustrare revenind în ţară. Aş pierde meciul înainte de lovitura de începere. 1. Nu cred că nu o să am posibilităţi şi 2. Sunt convins că poate exista o secţie la Spitalul Universitar (SUUB) care să funcţioneze la standardele cele mai înalte. Cu sprijinul celor implicaţi din ţară, dar şi cu ajutorul colaborării colegilor din München vom putea dezvolta mai departe această secţie încât să asigurăm un act medical de vârf. Sigur, nu este un lucru care se poate face de azi pe mâine, este un proiect la care trebuie să tragem mai mulţi în aceeaşi direcţie. Asta, de fapt, îmi doresc cel mai mult: să tragem toţi în aceeaşi direcţie.

Nu ştiu dacă vreţi să abordăm subiectul salariului, dar mie mi se pare un aspect foarte important...

Nu ştiu cu exactitate cum funcţionează lucrurile din acest punct de vedere, dar tocmai pentru a putea menţine un venit, la fel cum fac mulţi medici din România, voi lucra şi la stat, şi în privat, în măsura timpului disponibil. Bineînţeles că nu poţi să le ai pe toate în viaţă şi că o să existe o diferenţă faţă de München. Dar nu de la asta am pornit: să văd cât e diferenţa, să o calculez efectiv şi să spun că nu voi face pasul din cauza banilor.

„Sper să pot prelua modelul german“

Colegii dumneavoastră medici din Germania ce părere au avut când au auzit că vreţi să veniţi să lucraţi în România definitiv?

Reacţiile au fost foarte pozitive şi flatante pentru mine, pentru că mi s-a oferit posibilitatea să lucrez parţial şi în Germania 50% sau chiar şi 25%, deci să rămân legat de acest spital. Mai mult, mi s-a oferit de către profesorul meu şi de către colegi tot sprijinul pentru dezvoltarea mai departe a secţiei din SUUB. Lumea a înţeles că vreau să fac acest pas fiindcă sunt un om care, practic, este pe drumuri de ani întregi, având familia la Bucureşti. Este un sprijin foarte important pentru mine faptul că ei mă ajută şi că profesorul meu mi-a spus că voi avea tot timpul un loc la ei.

Nu au o percepţie formată despre România, bună sau rea?

Nu. Bineînţeles că toată lumea de acolo aude şi lucruri pozitive, şi negative despre România. Ceea ce nu înţeleg ei este legat, mai degrabă, de organizarea de aici. De exemplu, cu profesorul Rüdiger Lange, directorul Centrului de la München, am discutat anumite lucruri despre organizarea sanitară din România, dar mi-am dat seama că nemţii înţeleg greu sistemul nostru, la ei fiind totul foarte bine structurat, organizat. În România, de multe ori, sunt lucruri care trebuie făcute din mers. Ei, în Germania nu prea există lucruri care să se facă din mers, sunt gândite de la început într-un anumit fel.

„Într-un sistem aşezat nu e nevoie de plăţi informale“

Aţi tratat şi români la spitalul din Germania?

Am tratat mulţi români acolo. Ori sunt pacienţi care nu pot fi operaţi în România şi care vin prin formulare speciale, ori sunt pacienţi care, pur şi simplu, optează pentru tratament în străinătate.

În cazul celor care vin pe formular, e clar, plăteşte statul român. Dar aţi aflat dacă au venit şi români care, dorindu-şi să fie operaţi la standarde înalte în Germania, au făcut eforturi supraomeneşti ca să strângă bani să-şi permită?

Mi-e greu să spun dacă făceau eforturi supraomeneşti. Spitalul din Germania la care activez eu este un spital foarte scump. Dacă cineva se lupta să strângă foarte mulţi bani, mergea la un spital din străinătate care era mai ieftin, mă gândesc. Deutsches Herzzentrum München este un spital scump. Nu e domeniul meu, dar, probabil, se face un calcul între cerere şi ofertă şi, fiind un spital cu cerere foarte mare, ţine în continuare şi de mult timp preţurile foarte sus.

Este spital de stat sau privat?

Este un spital susţinut de Landul Bavaria şi este cel mai vechi centru gândit şi construit special pentru un organ din Europa. După modelul lui s-au construit alte centre cardiace în Europa şi în lume.

Sunt românii mai bolnavi decât nemţii?

În România mortalitatea cauzată de bolile cardiovasculare ocupă, la fel ca în Germania, un loc de vârf, dar există, mai degrabă, diferenţe legate, poate, de sistemul de sănătate, de sistemul de prevenţie şi de terapie a bolilor. Nu sunt, deci, pacienţii diferiţi. Teoretic, nici incidenţa bolilor nu este diferită. Poate momentul şi modul în care sunt trataţi pacienţii sunt uneori diferite.

Cunoaşteţi şi sistemul de plăţi informale din România, cu siguranţă. V-aţi gândit cum o să reacţionaţi când veţi fi pus într-o astfel de situaţie?

Nu m-am gândit, dar sunt convins că niciun medic nu-şi doreşte să fie pus în situaţii de acest gen.

Dar aţi avut pacienţi români care să vină la dumneavoastră la spitalul din Germania şi să încerce să vă ofere un plic?

Da, am avut şi astfel de situaţii. Dar, în general, oamenii înţeleg foarte repede că într-un sistem în care se plăteşte tratamentul, care costă mult, foarte mult, şi într-un sistem în care lucrurile sunt aşezate nu este nevoie de aşa ceva. Deci şi pacienţii, şi medicii, şi personalul mediu înţeleg treaba asta.