Aerul e tare. E frig. E dimineaţă. Prea dimineaţă. Încă nu s-a ridicat vălul nopţii de peste un sat uitat de lume, de Dumnezeu, dintr-o Românie aflată în bătăia vânturilor la porţile, cică aurite ale Europei.

Băiatul are 17 ani şi se grăbeşte către staţia de autobuz. E programul lui zilnic. Trebuie să ajungă la şcoală şi asta presupune trezitul cu noaptea în cap. Are o geantă murdară. În ea sunt câteva cărţi, un pix, vreo două caiete şi o bucată de pâine. Casa în care locuieşte, împreună cu părinţii şi doi fraţi, se află la marginea pădurii, iar drumul ăsta de dimineaţă pare aşa de lung. Mai ales că îi este foame. Aseară s-a culcat flămând. Iar s-au certat. Aşa se întâmplă de fiecare dată când vine tata beat. Măcar nu s-a mai luat de el. Tot mama, săraca, a suportat înjurăturile şi palmele grele.

A ajuns în staţie. Mai erau acolo adunaţi câţiva oameni. Îi cunoştea pe toţi, dar nu a vrut să stea de vorbă cu nimeni. Şi-a tras căciula pe ochi, a înghiţit două guri din pâinea tare şi s-a izolat de toţi şi toate. Săptămâna trecută a fost bolnav. A avut febră, a transpirat foarte mult, a tuşit foarte tare. Nu a fost la şcoală. Nu a fost nici la doctor. A zăcut în pat. I-a fost frică să ceară bani de medicamente. Acum, în mod sigur, are absenţe la şcoală şi îşi va pierde bursa. Nu se simte bine.Vine autobuzul. Urcă. E frig. E plin de praf. Se închid uşile. Drumul durează jumătate de oră. A aţipit.

Prima pauză. A avut oră cu diriginta. I-a spus să aducă scutire pentru absenţele de săptămâna trecută. A ieşit în faţa liceului. Ce să le spună părinţilor? Pe taic-su nu-l interesează. Stă toată ziua şi pictează la tablourile alea ale lui. Când reuşeşte să vândă ceva pe la simpozioanele de artă populară pe la care merge, la oraş, bea toţi banii. Maică-sa e toată ziua în pădure. Cară lemne, mai culege bureţi, mai ajută pe unul pe altul. Încearcă să trăiască. Servici nu are. Şi, uneori, seara, se mai alege şi cu câte o bătaie. Cum a fost aseară. Nu-şi poate permite să piardă bursa. Aşa îşi poate plăti autobuzul. Să vină la şcoală. Îi place să înveţe. Mai ales la matematică.

- Uite-l, mă, pe ţăranul ăla.

Ştia vocea aia. E Radu. E în clasa a doişpea. E un golan. Şi-a bătut joc de el mereu. Se apropie.

- Ce faci, măi ţărane? Ai venit pe la şcoală? Unde ai fost săptămâna trecută? Că n-am avut pe cine bate. Ia să văd. Ce dai azi ca să nu o iei?

Nu era singur. Mai erau cu el 3 băieţi. Nu-i cunoştea. Râdeau toţi ca la comandă. Că doar Radu e cel mai tare din şcoală. Şi nu oricine umblă cu el.

- Am fost bolnav. Nici acum nu mă simt bine.

- Auziţi, mă, ce spune domnişoara asta? A răcit sărăcuţa. Ia, mă, să te faci bine.

O palmă i-a spart buza. A simţit că leşină. Bolnav, nemâncat, umilit. A venit şi a doua palmă. Ca prin vis a auzit: "Asta aşa ca să ştii cine e şeful tău. Data viitoare când te văd, să ai 10 lei, dacă nu vrei să o iei mai tare."

Şi-a sters buzele şi a intrat în liceu. Ora de matematică. A uitat de toate. A ieşit la tablă. Băiatul ăla palid, cu buza spartă, cu hainele pline de praf, cu o viaţă de calvar în sărăcie, cu o familie abrutizată de alcool şi greutăţi, desena cu creta ecuaţii. Profesorul era uimit. Colegii nu înţelegeau nimic. Un copil suspendat printre cifre.

- Mă, tu trebuie sa mergi la facultate. Ai cap. Nu mulţi au darul ăsta.

- Nu pot, domn profesor. Eu vreau să mă duc la profesională. La facultate e nevoie de bani şi nu are cine să mă ajute.

- Ce să faci, mă, la profesională?

- Mecanică, domn profesor.

- Tu nu eşti de profesională. Spune-i lui taic-tu să vină mâine la şcoală. Să vorbesc eu cu el. Ai înţeles?

- Da, domn profesor.

Acelaşi autobaz prăfuit. Băiatul privea gânditor pe geam. Ce să-i spună lui taic-su? O să creadă că a făcut ceva pe la şcoală şi sigur îl va lua la bătaie. Şi va afla şi de absenţe. Mai bine nu spune nimic. Se va descurca el cu profesorul. Va inventa ceva. De ar găsi ceva de mâncare pe acasă... Ce bine ar fi...

Staţia unde trebuie să coboare e chiar în faţa dispensarului. Autobuzul se opreşte. Se grăbeşte către uşă. Lui Niculai, şoferul, nu-i place să aştepte mult.

E venit doctorul. Maşina lui e chiar în faţă. Să intre, să-i spună că a fost bolnav săptămâna trecută? Poate, dacă îl va ruga frumos, îi va da scutire. Că a auzit că e om bun. Nu e ca alţi doctori. Nu poartă halat, nu cere bani, nu te repede, nu e nervos. Poate îl va ajuta.

Băiatul deschide uşa cabinetului. În sala de aşteptare sunt o mulţime de bătrâni, câteva mame cu copii mici în braţe şi un bărbat tânăr cu un pansament pe frunte. E linişte. Miroase a mentă şi a tutun. E bine. Mai bine ca acasă. Se aşează pe un scaun şi aşteaptă.
.......................................................................................................................................................

Zi de cabinet. Sunt obosit, sunt răcit şi, mai ales, sunt într-o cădere liberă din punct de vedere fizic. Pe la sală nu am mai trecut demult. Tenis nu am mai jucat din vară. Am stat numai la birou. Am citit, am scris, am învăţat. Perioada asta de inactivitate începe să mă afecteze. Trebuie să îmi reiau activităţile sportive, altfel am să pierd şi fărâma de condiţie fizică pe care o mai am. La chestiile astea meditez în drum spre dispensar.

Credincios jurământului pe care l-am făcut în prima zi de muncă, acum vreo 14 ani, las la uşa cabinetului problemele mele personale. Tocmai pentru a fi obiectiv şi a putea să rezolv problemele altora. Uneori, nu numai de sănătate.

Primul pacient. O bunică. O ştiu demult. Are hipertensiune. De două ori pe lună trece pe la mine. E singură, bunica asta. Moşul ei a murit anul trecut. Cancer. Avea 75 de ani. De multe ori mă gândesc dacă voi ajunge şi eu la vârsta asta. V-am mai spus: bătrânii ăştia, care au construit România desculţi şi cu mâinile goale, sunt făcuţi din altfel de aluat. Oamenii ăştia au îndurat războaie, foamete, teroarea unor vremuri negre. Şi au supravieţuit. Noi ne plângem de milă când ne pică internetul. Nu suntem în stare nici măcar să păstrăm ceea ce am moştenit de la ei. Nu suntem în stare să facem nimic. Doar să urlăm şi să consumăm. Şi să ne furăm unii pe alţii. În fine.

Bunica are ochii roşii de plâns. Măsor tensiunea. 180 cu 90.

- Mamă dragă, ce s-a întâmplat? Nu ai mai avut demult tensiunea asta.

Izbucneşte în plâns.

- A murit ieri pisoiaşul meu. L-am îngropat în grădină. Era aşa frumos. Avea trei culori: alb, negru şi gri. Aveam şi eu un suflet lângă mine şi acum s-a dus.

Şi plânge bunica asta de ţi se rupe inima.

- Lasă, mamă, că mai sunt pisoi. Uite, îţi dau ceva calmante. Pentru nervi. Nu te mai consuma aşa, că faci tensiune mare şi ajungi la spital.

Salvarea vine de la asistentă.

- Bunică, am eu un pisic mic. Ţi-l dau, dacă vrei.

Bătrâna se luminează la faţă.

- Are trei culori?

- Are. Alb, negru şi gri.

Mă bag în seamă.

- Bunică, stai aici, în cabinet. Să nu intre nimeni. Merg cu asistenta să-ţi aducem pisicul. Ne întoarcem într-un sfert de oră.

Las tot şi plecăm. Când am intrat cu pisica în cabinet, bunica a sărit în sus de pe canapea. Avea lacrimi de bucurie în ochi. A plecat fără să ia reţeta mea cu calmante. Nici nu cred că mai are nevoie de ea.

Ultimul pacient. Un băiat. Elev de liceu. Îl ştiu. Are o viaţă grea. Îl invit să ia loc şi îl privesc atent. E palid, transpirat, are o buză crăpată. Tuşeşte. Îl consult. Bronşită spastică. Nu e prima. Ştiu că are un teren atopic şi în curând se va pricopsi cu un astm bronşic. Mai ales că sărăcia şi mizeria în care trăieşte sunt factori favorizanţi.

- Iar te-a bătut tat-tu? întreb şoptit.

- Nu, domnu doctor, am căzut în autobuz.

- Nu mă minţi, te rog. Am să trec pe la voi într-o zi şi am să am o discuţie cu taic-tu. Eşti demult aşa bolnav?

- De săptămâna trecută.

- De ce nu ai venit la mine?

- Nu am putut. Am stat la pat.

- Trebuia să mă anunţi. Veneam eu la tine.

- Nu prea avem bani acum. Şi medicamentele sunt scumpe. Plus că, nu e frumos să veniţi la consultaţie, cu maşina dumneavoastră, şi să nu câştigaţi nimic.

- Dragul meu, lasă tâmpeniile astea. La câţi nu am fost eu acasă, fără să cer nici un leu? Nu e totul legat de bani. Am 2 ore de teren în fiecare zi. Face parte din munca mea vizita la domiciliul pacienţilor. Hai, am timp acum, povesteşte-mi totul.

Şi începe să spună băiatul ăsta foarte multe. Mai multe decât v-am spus eu la început. Îl ascult în tăcere.

Am noroc. Am primit nişte ajutoare de la Crucea Roşie. Am câteva antibiotice. I le dau. Îl urc în maşină şi-l duc acasă. În bucătărie îi găsesc şi pe fraţii lui. Focul e făcut. Pe plită fierbe ceva într-o oală. Într-un lighean mizerabil sunt nişte farfurii. Şi mai mizerabile. Mă uit la copiii ăştia. Şoptesc.

- Unde e găleata cu apă?

Cel mai mic, are 7 ani, îmi arată. Le fac semn să stea la masă. Pun la încălzit apă într-o oală. Ies afară să fumez. Poate aşa îmi dispare nodul din gât. Trag două ţigări, dar degeaba. Intru. Apa e caldă. O torn în lighean. Copiii se uită la mine uimiţi. Mă apuc să spăl farfuriile murdare. Nu îmi ia mult. Le clătesc cu apă limpede de la fântână. Mă duc la maşină. Am acolo un cearşaf alb, curat, pe care voiam să-l pun pe canapeaua de consultaţii. Îl iau. Arunc faţa de masă mizerabilă şi pun cearşaful. Aşez apoi trei farfurii. Dau telefon asistentei, să meargă la magazin şi să cumpere o sticlă de suc şi ciocolată. Apoi să vină la mine. Îi aşez pe copii la masă. Le împart supa aia străvezie şi câte două felii de pâine. Le fac semn să mănânce şi stau lângă uşă, privindu-i. Se aude un zgomot. Repede s-a mai mişcat asistenta. Doar că nu e ea. E tatăl copiilor. Capul familiei. Intră. E beat. Se uită la mine. Se uită la copii. Se uită la faţa de masă. Se uită la farfurii. Se înroşeşte. Îmi arunc un braţ în jurul gâtului său şi-l trag afară. Ăsta nu se împotriveşte. Ieşim. Fără o vorbă, îmi fixez privirea în ochii lui. Nu ştiu ce a văzut la mine, dar, din roşu cum era, s-a făcut galben. Îl trag în casă. Îl pun şi pe el la masă. Spăl o farfurie şi îi pun supă. Nu se atinge de ea. A plecat capul în jos. Caut într-un dulăpior şi găsesc o sticlă de vodkă. Îi torn un pahar. A luat paharul şi l-a vărsat. M-am uitat la el. Am zâmbit amar, m-am întors şi am plecat spre cabinet. Am aflat, câteva zile mai târziu, că a fost la biserică şi s-a jurat pe băutură. 20 de ani.

Fiecare om are o poveste. Fiecare pacient, care bate la uşa unei instituţii medicale, speră că va găsi compasiune, înţelegere, răbdare, implicare. De multe ori, pacienţii nu au nevoie doar de reţete. Au nevoie de altceva. De ceva ce doar un adevărat medic de linia întâi le poate dărui.

Vindecătorul este medic si scriitor din Suceava.

Sursa

  • Newsletter


  • Centrul Medical NOVA VITA TgMures Specialitati chirurgicale

  • Centrul Medical NOVA VITA TgMures Specialitati medicale

  • "Sănătatea e darul cel mai frumos şi mai bogat pe care natura ştie să-l facă."
    Michel de Montaigne
    "Un sistem de medicină de familie foarte bine pus la punct, cu medici bine pregătiţi si informati va face ca pacienţii să nu fie nevoiţi să se ducă la spital cu orice afecţiune minoră". Tony Mathie, președintele WONCA Europe
    admin@amfms.ro