„Există în continuare suficient sânge, plasmă, tot ceea ce trebuie”. „...practic toată lumea are tot ceea ce este necesar”. Sunt declarațiile recurente ale ministrului Sănătății, Nicolae Bănicioiu, din ultimele zile.

Astăzi de dimineață, un anunț însoțit de fotografie făcea înconjurul rețelelor de socializare: „În loc să comentăm și să fim judecători activi, propun să ne mobilizăm! La etajul 2, Spitalul Universitar, este nevoie de 300 de pansamente Grassolind. Medicul a primit azi cu lacrimi în ochi primele două cutii. A spus că o cutie ajunge pentru o persoană. Se găsesc greu și costă. Cine e disponibil?”

Conform prospectului, Grassolind este un „tul din bumbac, impregnat cu substanță grasă, anhidră, pe bază de parafină. Tul-ul permite trecerea exsudatului prin ochiurile rețelei sale în pansamentul absorbant de deasupra, prevenind macerația. Substanța grasă păstrează marginile plăgii suple, stimulând formarea țesutului de granulație și epitelizarea și prevenind aderarea pansamentului de plagă. Pansamentul poate fi schimbat fără durere și fără să distrugă țesutul de granulație și epiteliul nou format”. Este recomandat pentru diverse plăgi, inclusiv arsuri termice și chimice. O cutie cu 30 de pansamente de 10x20 cm costă, în farmacii, peste 80 lei.

Înainte să distribui postarea, sun la Universitar. Prima doamnă cu care vorbesc îmi spune: „Da, e adevărat, e mare nevoie de ele”. Întreb câte cutii le trebuie. „Stați să vă dau o asistentă”. Stau. Repet întrebarea. ”Da, avem nevoie, stați puțin". Stau. Discuție în fundal:

„- Doamna doctor, e cineva la telefon, întreabă dacă ne trebuie Grassolind.

- Vrea să doneze sau...

- Ce contează, doamna doctor, ce vrea să facă? Întreabă dacă ne trebuie și câte. Ne trebuie!!"

Liniște. Stau.

„Stați să v-o dau pe doamna doctor”.

Stau.

„- Dr. Zamfir, bună ziua.”

Repet întrebarea.

„- Ce să vă spun... Ne trebuie, da. Adică... acum avem, nu se pune problema că n-am avea, dar... o donație e oricând bine venită... Deci, dacă aveți sau puteți face rost, le primim cu drag, da, avem nevoie”.

I se citea ezitarea în voce. Ministrul Sănătății transmisese pe toate canalele că nu le trebuie nimic. Ce știa biata doamna doctor cine eram eu și de ce puneam atâtea întrebări... Se simțea că-i era teamă să-mi spuna răspicat. Ea era vocea oficială. Noroc că doamnele cu care vorbisem înainte n-au avut niciun fel de ezitare.

Din fericire, situația cu Grassolind se rezolvă. Unifarm a anunțat că a luat legătura cu medicii și trimite plasturii necesari la toate spitalele unde e nevoie de ele.

Se repetă însă situația citostaticelor – ministrul anunță că bolnavii de cancer au la dispoziție citostatice în spitale, unitățile sanitare informează pacienții că dacă nu-și aduc citostaticele de-acasă vor fi reprogramați la tratament până fac rost de ele. Dacă ministrul Bănicioiu este prost informat, n-ar fi cazul să-și dea afară personalul care-l informează? Pentru că altfel nu-l pot bănui decât de rea intenție, și-atunci ar fi cazul să plece chiar el acasă.