Laurenţiu M. Popescu (70 de ani) a găsit, în corpul uman şi, în general, în corpul vertebratelor, nişte celule pe care nu le-a mai văzut nimeni. Se cheamă telocite, deşi ar fi putut să se numească celulele „Popescu“. „Descoperire de Nobel“, au spus unii, şi poate că au avut dreptate să spună aşa, căci aceste celule pot avea efecte miraculoase în regenerarea unor ţesuturi. Telocitele acestea se găsesc în mai toate organele din corpul uman, dar n-am greşi dacă am spune că Laurenţiu M. Popescu are numai telocite în cap.

Laurenţiu M. Popescu nu e modest. Nu încearcă să camufleze câtuşi de puţin efortul pe care-l depune atunci când trebuie să coboare, cu fiecare interlocutor, câteva trepte ale unei imaginare ierarhii intelectuale. Dar, cumva, s-a obişnuit cu această corvoadă şi participă, împăcat, la tot felul de obligaţii sociale: conferinţe, simpozioane, comisii, comitete, adunări, interviuri şi alte dialoguri fade. Nimic revelator.

Un singur om îşi aminteşte că l-a provocat, cu adevărat, în toată viaţa sa: George Emil Palade, singurul român care a obţinut premiul Nobel. Dar acela nu mai e. Laurenţiu M. Popescu a rămas singur, cu tot cu egolatria sa frumos şlefuită de rafinamentul intelectual. Le mai aruncă, aşa, de convenienţă, interlocutorilor, câte-o gratulare: „Dumneata ai privire vie, dumneata eşti foarte atentă. Mi-ar plăcea să am de-a face cu oameni cadumneavoastră“. Curtoazie, căci plictiseala rămâne. 

„Weekend Adevărul“: Ce-aţi spune dacă nu v-am întreba nimic despre telocite? Să vorbim aşa, despre viaţă.
Laurenţiu M. Popescu: Vreţi să faceţi un interviu biografic. Atunci, dacă se poate, aş vrea să-l facem neconvenţional.

Se poate.
Adică nu prostii. Să-mi puneţi întrebări extrem de interesante şi, dacă mă descurc, le puteţi publica. Dar, vă rog, nu mă întrebaţi unde m-am născut...

În Câmpulung v-aţi născut. Erau bombardamente în vremea respectivă.
O să vă povestesc o chestie care nu v-ar fi trecut prin cap. Şi se pare că nu e minciună, pentru că am auzit-o de mai multe ori de la mama mea. Recent, am văzut că Lucian Boia a păţit un lucru similar.

Despre ce e vorba?
În primăvara lui 1944, România era bombardată de SUA şi de Anglia. Americanii bombardau ziua, iar englezii – noaptea. Obiectivul principal erau rafinăriile de la Ploieşti. Pe vremea aceea, bombardamentul se făcea în covor de bombe. Foarte multe avioane, dar multe, care dădeau drumul la bombe. Cel mai teribil bombardament din Bucureşti a fost la 4 aprilie. Obiectivul era Gara de Nord. Unele bombardiere n-au reuşit să arunce toate bombele – totuşi, avionul zboară repede –, aşa că următorul obiectiv era Şcoala de Război. Numai că, pe acoperiş, era apărare antiaeriană germană. Au trecut pe lângă Grădina Botanică – familia mea locuia în Cotroceni –, unde au aruncat multe bombe. Foarte multă lume care, la alarmă, a fugit în Grădina Botanică, a murit acolo. Erau doi comici vestiţi, Stroe şi Vasilache. Vasilache acolo a murit.

„Am supravieţuit ca la zaruri“
Părinţii unde erau?
Mama era acasă, gravidă cu mine în luna a noua. Când a pornit alarma, a ieşit din casă. În faţă, erau două adăposturi, adică nişte gropi în pământ cu bârne deasupra. A mers în adăpostul din stânga, pur şi simplu fără motiv. Ca la zaruri. Peste adăpostul celălalt a căzut o bombă care i-a omorât pe toţi. A doua bombă a căzut exact lângă adăpostul în care era mama, însă doar i-a acoperit cu pământ. Când a venit tata acasă, la amiază, au plecat la Câmpulung.

Ce noroc!
A fost un hazard total. Câteodată îmi mai încep discursuri ştiinţifice mulţumind aviaţiei Statelor Unite, cea mai mare şi perfecţionată aviaţie din lume, pentru că, dacă nu făcea eroarea să dea cu bomba alături, nu mai existam.

Cum arăta Bucureştiul în anii ’50?
Bucureştiul arăta prost. Acum pot să spun că arăta prost, dar atunci nu aveam termen de comparaţie. Am ieşit din ţară abia la 36 de ani. Băiatul meu, care are 10 ani, a fost în 15 ţări până acum. În unele, de mai multe ori.

„Familiei îi datorez, în primul rând, casa“
Dar Cotroceniul era o zonă pentru cei mai înstăriţi?
Era o zonă de upper-middle-class. Nu erau oameni foarte bogaţi. Oricum, viaţa era foarte grea, totul era pe cartelă... Tatăl meu a fost primul profesor de drept constituţional din România, elev al celebrului Andrei Rădulescu, juristul care a fost de două ori preşedinte al Academiei Române. Îmi povestea tata că odată, la curs, i-au stins lumina, să vadă dacă se descurcă şi pe întuneric. Până la cariera universitară, tata a mai fost şi judecător, şi procuror. După ’50, a fost notar de stat. A ajuns notarul-şef adjunct al Capitalei până în ’63, când a fost dat afară.

Exista, aşadar, un confort financiar.
Ai mei nu erau oameni bogaţi, dar aveam o stabilitate financiară. Am reuşit să recuperez, după ’90, o parte din terenuri. După ce am vândut 20 de hectare de pădure, mi-am schimbat viaţa. Din punct de vedere financiar, nu mai depind de nimeni. Familiei mele îi datorez, în primul rând, casa în care stau. Are o poziţie excelentă şi n-a fost nevoie să-mi fac rost de casă. Îi datorez şi un anume tip de educaţie. În mod particular, sunt recunoscător inspiraţiei formidabile a tatălui care, din ’52, m-a pus să învăţ engleza. Mai târziu, la liceu, la „Gheorghe Lazăr“, am avut o profesoară foarte bună de engleză – făcea parte dintr-un cerc mai rafinat, era îndrăgostită de marele dirijor Constantin Silvestri. Oricum, şi când eram tânăr mă descurcam financiar.

Cum?
Material, după ’70, trăiam din meditaţii. Nu-mi făceam reclamă, pentru că nu era profesia mea. Cine auzea de mine venea. Era un efort, dar îmi permiteam, spre exemplu, seara, să mergem la Athénée Palace, cel mai bun restaurant din Bucureşti, să avem o masă absolut acceptabilă, iar apoi chiar să coborâm la bar, care era cel mai scump din oraş. Sigur, puteam să am haine mai aparte, o cravată – în tinereţe purtam cravată.

Cel mai tânăr doctor în medicină din Română
Aveaţi deja titlul de doctor atunci.
Am fost cel mai tânăr doctor în medicină din România. În ’71 am luat doctoratul. Am terminat la 23 de ani facultatea, în anul următor am intrat la doctorat, iar la 27 de ani aveam diploma de doctor.

Să ne întoarcem puţin în timp. Aţi făcut şcoala în Bucureşti?
Mai puţin clasa I. Dat fiind că ştiam să citesc, am cerut să nu fac clasa I. Am fost la o şcoală cu tata să dau testul care să-mi permită. Deasupra catedrei, în tablouri, erau membrii Biroului Politic ai Partidului, cu Dej, Pauker, Luca. Examinatoarea, care probabil mă simpatiza, mi-a cerut să-i numesc pe toţi.

Înainte de ’52 se întâmpla asta?
În ’51. I-am spus pe toţi, pentru că îi ştiam. Şi, ca să m-ajute, m-a-ntrebat ce-a fost tovarăşul Gheorghiu-Dej înainte să fie liderul partidului. Eu am tăcut. Tata m-a certat că nu am răspuns, deşi ştiam. „Tata, cum era să spun că şeful statului a fost în puşcărie?“ Doar închisoarea era pentru răufăcători.

Cum l-a impresionat la examen pe fiul lui Petru Groza

De ce v-aţi dus la Medicină?
Am făcut un consiliu de familie, în care s-a discutat ce facultate să fac. În mod normal, aş fi făcut Dreptul şi probabil că aş fi fost unul dintre avocaţii importanţi ai României. Dar, fiindcă la Drept nu m-ar fi primit din cauza dosarului, am hotărât că cea mai bună soluţie e Medicina. Nu m-am dus la Medicină pentru că voiam să fac lumea mai bună. A fost un calcul pragmatic, pentru că nu mi se permitea să intru la altă facultate. În plus, a fi doctor în România însemna că ai o meserie curată şi, atenţie!, o meserie internaţională. Din clasa a X-a, m-am apucat să învăţ pentru Medicină. Învăţam din cursurile de la facultate, manualele de liceu erau prea slăbuţe. Totuşi, în ’61, când am intrat eu la Medicină, se dădea examen separat. Fiii de muncitori aveau 80% dintre locuri. Lista cu admişii se apoba de partid. Am dat şapte teze şi şase orale la examenul de admitere. Ţin minte că la examenul de Zoologie am vorbit mai bine decât o făceau studenţii. Evaluatoarea, disperată, s-a dus să ceară aprobare să-mi dea 10, pentru că puteam să primesc maximum 8. Celălalt 10 l-am luat la Fiziologie, de la băiatul lui Petru Groza. Subiectul a fost paratiroidele. Lumea nu ştia nimic pe vremea aia. Când am început să-i vorbesc lui Groza despre paratiroide a rămas mască. Pe de altă parte, la Anatomie, mi-au pus 17 întrebări suplimentare până când s-au prefăcut că nu ştiam ceva ca să-mi dea 8.

Stiloul şi legea atracţiei universale
Dar n-aveaţi emoţii?
Nu-mi puneam probleme că nu voi intra, pentru că învăţasem timp de doi ani. Având, să nu vă enervaţi, calităţi intelectuale peste medie şi o memorie foarte bună. S-a afişat lista cu cei admişi de la scris la oral şi eram pe listă. La oral, cum v-am spus, am luat doi de 10, trei de 8 şi-un 7.

7?
La Fizică, profesorului nu i-a plăcut că, vorbind despre legea atracţiei universale, i-am dat un exemplu folosind stiloul lui. Nu i-a plăcut asta şi mi-a dat 7. Aşadar, la categoria mea socială, nu văd cum ar fi putut lua cineva mai mult decât mine. Totuşi, nu mă aflam pe lista de admişi! După câteva zile, s-a afişat lista de repartiţie a studenţilor pe grupe. Am apărut abia pe lista aia, pentru că aprobarea se dădea de către secretarul de partid al centrului universitar. Secretarul, care-mi dăduse iniţial aviz negativ, mi-a fost şef apoi, din ’68 până în ’88. 20 de ani. Dar n-am fost ranchiunos. ;

„Când n-aveam lumină, lucram cu lanterna pe sub masă“

Aţi urmat studii postdoctorale la Leiden, în Olanda. Cum aţi ajuns acolo?
Eram, în anii ’70, singurul român din medicină competitiv pe plan internaţional. Mai mult de trei luni nu puteam să plec, pentru că era nevoie de aprobare de la tovarăşa Ceauşescu. Ca să simplific, am obţinut aprobare doar pentru o lună. Dar trebuia să plec cu avionul şi să mă întorc cu trenul.

De ce?
Nici azi nu ştiu. În plus, n-aveam niciun ban. Îl cunoşteam pe profesorul de la Leiden, căruia i-am zis: „Pot să vin, dar nu am niciun ban, vă rog să mă luaţi de la aeroport!“. De la Leiden la Amsterdam e o oră de driving (n.r. – condus) pe autostradă, iar el era marele profesor al locului. Dar a înţeles că vin din Est şi a venit să mă ia. L-am aşteptat o oră, calm, pe scaun, în aeroport, pentru că persoana care mi-a spus când ajunge avionul n-a ţinut cont de faptul că olandezii sunt cu o oră în urmă. Impresionant în Olanda e că nimeni nu-ţi cere să înveţi limba. Intelectualii, majoritatea, sunt trilingvi: cunosc engleză, franceză şi germană.

Cum a refuzat să rămână la Oxford
Aţi fost şi la Oxford.
Ei mă identificaseră pe mine, publicasem în America, devenisem cunoscut. Îmi amintesc când am ajuns în Oxford pe strada celebră unde sunt cele mai importante departamente ale Facultăţii de Medicină, unde sunt şi câteva premii Nobel – într-o clădire de-acolo s-a purificat penicilina. Vizavi de această clădire era o coşmelie, unde m-au cazat pe mine. Fusesem invitat de o profesoară celebră de-acolo, care mi-a spus că-mi poate da un grant pentru trei ani. Am stat în noaptea aceea şi m-am gândit ce ştiu eu să fac mai bine. Am făcut o listă de trei lucruri.

Care erau?
N-are importanţă, dar la primul dintre ele eram cel mai bun din România, la al treilea eram printre cei mai buni pe plan internaţional, iar la punctul doi mai erau cel puţin 5-10.000 de oameni de nivel similar. Atunci am zis că mai bine mă întorc pentru că, oricum, dacă trăgeam linie, mai bun ca mine nu era nimeni.

„Mi-a schimbat yala de la laborator!“
Înapoi în comunism. Nu era o prăpastie între cele două lumi?
De exemplu, la finalul anilor ’80, când nu mai aveam lumină, lucram cu o echipă de studenţi cu lanterna sub masă. Nu putea să se vadă lumina în facultate şi, ca să nu se prindă nimeni, stăteam aşa, la lanternă. De altfel, în ’86, am publicat o lucrare cu care am şi luat premiul Academiei. Eu, trei studenţi, rectorul de-atunci şi un fost ministru al Sănătăţii. Lucrare făcută cu lanterna sub masă. În Crăciunul lui 1986, fostul meu şef mi-a făcut un cadou: mi-a schimbat yala de la uşa laboratorului.

Ce căutaţi pe 24 decembrie în laborator?
E o boală!

V-a afectat în vreun fel viaţa boala asta?
Bilanţul sau suma algebrică e pozitivă.

De ce e George Emil Palade mai bun?
La George Emil Palade, obsesia pentru laborator a fost definitorie.
Palade a fost deştept. A avut două caracteristici care l-au deosebit: o persistenţă extraordinară, dar şi viziunea, capacitatea de a se preocupa de lucruri de importanţă generală. Palade este singurul om despre care am considerat că mă bate din punct de vedere intelectual. Arareori mi s-a-ntâmplat. Dialogul cu majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit, indiferent de realizările fiecăruia, mi s-a părut că se poartă cel puţin de la egal la egal. La Palade, apăreau întotdeauna nişte idei simple, extraordinar de simple, la care nu te gândeai.

Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Cu câteva zile înainte, mă amuzam la o şedinţă de partid în care lua atitudine un profesor de socialism. „Ăsta e omul care şi-a pierdut obiectul muncii“, îi spuneam unui amic. El n-avea de ce să mai existe. Pe 22 am ieşit toţi în stradă. Pe strada unde stau am ieşit.

Revoluţia a fost un moment important în cariera dumneavoastră. V-a propulsat.
Sigur că da. Datorită faptului că studenţii mă considerau unul dintre cei mai buni, dacă nu cel mai bun profesor de la Medicină, m-au propus decan. Am fost apoi prodecan şi rector. 12 ani – rector. În general, am ales să am de-a face cu oameni deştepţi, nu cu proşti. Pentru că nu mi-a fost frică. Dac-ar fi să caut un lucru care mă deosebeşte de mulţi profesori, acela ar fi că niciodată nu mi-a fost ruşine să spun că nu ştiu ceva. Chiar am avut o anumită perversitate din a spune „Nu ştiu“. Ca să înţeleagă interlocutorul că-l forţez pe el să-mi spună. Apoi, dacă m-a convins cineva că n-am dreptate, am acceptat.

„Şi dacă mă bărbieresc, la telocite mă gândesc“

Cum aţi făcut cu telocitele?
Eu îi zic serendipitate: cauţi ceva şi găseşti altceva. Eu căutam nişte celule asemănătoare cu unele celule din intestin. Unde să caut? În pancreas. Am văzut nişte celule care nu mai fuseseră descrise. Mi-au trebuit cinci ani să fiu sigur ce e cu ele. Există nişte vorbe vechi, foarte cu cap spuse. Louis Pasteur a spus: „Norocul contează, dar norocul nu-i ajută decât pe cei pregătiţi“. Fleming, atunci când ziariştii îl întrebau despre descoperirea sporilor pentru penicilină, spunea: „Da, dar sporii nu s-au ridicat în picioare să strige“. Trebuie să ai, aşadar, un background, adică nişte cunoştinţe de bază foarte vaste. Trebuie să vrei să înţelegi.

Dar n-aveţi nevoie de adrenalină? Nu devine anostă cercetarea?
Adrenalina este hormonul de fugă şi luptă. Când îţi dă cineva o palmă, nu ştii ce să faci: să fugi sau să lupţi. Adrenalina nu e un hormon de menţinere a tonusului cortical. Mintea trebuie să meargă încontinuu. Bagă de seamă! Eu, şi dacă mă bărbieresc, tot la telocite mă gândesc. Chiar şi dacă merg la piscină – şi-mi place foarte mult la piscină.

„Telocitele vor fi legate de numele Popescu“
Nobel?
E o exagerare. Mi s-a pus de multe ori această întrebare. Răspunsul meu a fost mereu: „Nu e imposibil“. Dar, în acest moment, am ajuns la concluzia că poziţia mea în neuitare, ca să nu spun posteritate, rămâne aceeaşi cu sau fără Nobel. Despre membrii Academiei Franceze se vorbeşte de două ori: când sunt aleşi şi când mor. Telocitele vor rămâne. Şi, vrând-nevrând, telocitele vor fi legate de numele Popescu. Toată lumea se gândeşte la ribozomi când spune „George Emil Palade“. Sunt „corpusculii lui Palade“.

De ce nu le-aţi spus celulele „Popescu“?
Se vinde greu numele acesta. Popescu nu e un nume internaţional. Iar lumea nu e dispusă să accepte pe cineva dintr-o ţară care nu e cunoscută. Trebuie să fie o conjunctură favorabilă.

Statul român vă sprijină?
Statul român nu m-a ajutat în niciun fel până acum. Poate doar că nu mi-a pus beţe-n roate, în timp ce grupuri de pseudoprieteni au încercat cu toate mijloacele posibile să-mi facă rău. Acum, oamenii au înţeles ce sunt telocitele şi de ce reprezintă ele o prioritate pe plan ştiiţific pentru România. Ceea ce, să fiu sincer, a trezit admiraţia mea. Fondurile vin, totuşi, în urma unui concurs.

Cum ne vor ajuta telocitele?
Ridică telocitele probleme morale?
Nicio legătură. Sunt nişte celule care sunt în dumneata! Şi în colega dumitale, şi în restul  vertebratelor. Probleme de etică pot ridica dacă vrei să le scoţi din organism şi dacă vrei să le foloseşti la diverse probleme. De exemplu, ideea de celule stem a apărut în anii ’70-’80. Rezultate reale cu celule stem nu s-au obţinut ori sunt mult sub aşteptări, în ciuda finanţărilor colosale. Nu trebuie să înţelegeţi că telocitele vor rezolva problema celulelor stem, dar cred cu tărie că pot ajuta progresul în domeniul celulelor stem. S-ar putea să aibă o evoluţie independentă în explicarea unor boli. Viitorul e complet imprevizibil.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.