Bogdan O. Popescu: Când ai de dus la bun sfârşit o carte de poeme sau un roman, ai nevoie de foarte mult timp pentru a te detaşa de problemele care, în mintea unui medic, răsună aproape în fiecare minut. Eu am experienţa literaturii şi a decuplării mele de cele din jur, pentru că am crescut atât cu medicina, cât şi cu literatura în acelaşi timp. Maturizarea mea s-a făcut în ambele direcţii. Am început să scriu înainte de a fi medic – primul poem l-am scris la 11 ani – , după care am crescut cu amândouă şi am învăţat să le acomodez în mine. Mai mult decât atât, satisfacţia pe care mi-o dă scrierea unui text frumos, care mie îmi place foarte mult, îmi recompensează tot efortul din medicină, unde lucrurile nu sunt întotdeauna uşor de echilibrat. Cred că timpul e o chestiune foarte subiectivă. E o chestiune de dispoziţie, de entuziasm, de a fi foarte strict cu tine însuţi. Eu am fost foarte norocos – caracterul meu a fost reglementat şi de aceste rigle ale unei meserii care nu are cum să fie altfel decât ordonată şi exactă, iar acest lucru m-a făcut să învăţ în timp cum să îmi duc planurile la bun sfârşit. Sunt invidiat pentru consecvenţa cu care îmi termin proiectele.

Poezia este, cu siguranţă, o salvare a mea, iar adăugarea de noi cărţi este o etapă în devenirea mea spirituală. De aceea, niciun proiect de-al meu nu seamănă cu cele anterioare şi nici nu văd sensul pentru care ar trebui să intru manieristic în aceeaşi formulă care am descoperit că funcţionează şi s-o folosesc la nesfârşit. Pe mine poezia mă salvează şi sper să-i salveze şi pe alţii. Se pot spune multe despre „Cartea dragostei“, dar cu siguranţă este o carte a generozităţii şi a frumosului din noi. Poate să le dea altora o nouă viziune a ceea ce poate să fie sentimentul acesta atât de comun care este dragostea.

Nu este o carte destinată unei anumite vârste a dragostei. Ideea aceasta de drum, de parcurs, este drumul fiecăruia dintre noi care, fără să aibă încercări, fără să rezolve situaţii periculoase - dacă e să mă refer la micile provocări pe care le parcurge prinţul shangdi di liwu -,nu poate ajunge să iubească. Sigur, poţi să ai noroc. Dar, în principiu, nu ai noroc decât foarte rar. Poate să ţi se pară că ai câştigat, dar de fapt nu ai câştigat. Asta e calea sigură pe care o propun eu cititorilor mei: calea construcţiei unei dragoste purificate. Nu poţi să-ţi purifici dragostea fără să te purifici pe tine.

Apoi, am îndrăznit destul de mult în cartea asta. El se transformă în ea şi la nivelul trupului, adică dobândeşte caracteristicile feminine. Asta nu arată decât cât de mult trebuie să îl înţelegi pe celălalt şi să fii în el în toate felurile, şi spiritual, şi trupeşte, ca să poţi să-l iubeşti cu adevărat. Apoi, în majoritatea cazurilor, nu e o dragoste, ci o ceartă. E mai mult o ceartă dublată de atracţie. Cartea spune să trăieşti şi din interiorul celuilalt, şi din interiorul tău. E foarte greu să înţelegi cum este celălalt, ce nevoi are. Deşi asta încerci atunci când vorbeşti cu celălalt, în realitate tu te aperi. Mulţi dintre noi nu trecem acest liman cu adevărat. Această carte este despre a deveni celălalt.

Da, absolut. Sigur, aici nu poate fi un campionat de succes niciodată, dar este o bătălie pe care am câştigat-o şi pe care am trăit-o. Nu este o carte inventată, ci are personaje inventate, trăirile de acolo nu sunt inventate, deşi ele sunt descrise în diverse conjuncturi inventate. Substanţa ei nu este inventată.

Eu am avut un mare noroc cu generaţia anilor ’80, fiindcă au fost foarte deschişi către scriitorii de vârsta mea, iar Mircea Cărtărescu este unul dintre ei, care a avut chiar şi un cenaclu unde i-a ajutat pe scriitorii tineri. Cred foarte mult în prieteniile literare. Dintre optzecişti sunt apropiat de Traian T. Coşovei, care din păcate a plecat dintre noi, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Bogdan Lefter. Sunt oameni cu care am avut şansa să discut prieteneşte despre literatură.

Ai în faţă un om care e şi neurolog, e şi scriitor, face ambele cariere şi e greu de crezut că nu există nicio legătură. În general, am evitat să am legătură cu meseria mea în literatură, dar am practicat această legătură atunci când am vrut, sper, fără stridenţă. „Poemul de gardă“ e o situaţie specială, pentru că acolo, în mod intenţionat, am adus mediul de spital în poezie, el n-a venit nebătând la uşă. Din orice se poate face poezie. Vorbesc la un moment dat de fata epileptică sau de camera 41, unde se pun electrozi pe cap şi aşa mai departe. De fiecare dată când medicina influenţează literatura, o face controlat. Întotdeauna am evitat stridenţele.

Sigur, s-a întâmplat chiar şi astăzi. M-a întrebat cineva: „Dumneavoastră sunteţi acel Bogdan O. Popescu? Aţi scos acum o carte, «Cartea dragostei»“. „Da, eu sunt! (râde)“ E şi puţin obositor câteodată, mi s-au întâmplat şi lucruri care nu mi-au plăcut. Spre exemplu, cineva care venise să avem o discuţie medicală începuse să-mi vorbească despre literatură şi i-am spus: „Nu, nu, aici suntem la consult. Haideţi să vorbim despre problema dumneavoastră medicală, nu despre literatură“. Lucrurile acestea trebuie corectate, pentru că, într-un fel, tocmai acesta este secretul. Să nu le amesteci şi să faci performanţă separat. Ar fi fost stupid să îmi doresc să ajung cel mai bun scriitor dintre doctori şi cel mai bun doctor dintre scriitori.

Pentru mine, este extraordinar că pot să public o carte o dată la doi-trei ani, nici nu ştiu de ce ar trebui să am mai multe proiecte. Pe de altă parte, să renunţ la o carieră medicală de succes, în care am investit foarte mult, iarăşi nu e un lucru pe care mi l-aş putea dori. Poate numai dacă cele două cariere ar suferi în vreun fel...  Atâta vreme cât am reuşit să duc relativ echilibrat toate aceste evoluţii profesionale, cred că este în regulă şi nu trebuie să renunţ deocamdată la nimic.

Lumea vă poate lua cu uşurinţă ca pe un model de succes. Aţi simţit că sunteţi uneori invidiat?

Nu cred că ceea ce am făcut eu este de invidiat sau de dorit. Mi-am dat seama de acest lucru în timp ce lucram cu nişte colaboratori şi le spuneam ce trebuie să facă. Oamenii erau foarte stresaţi şi cineva mi-a spus: „Bogdane, ştii ceva? Noi nu suntem ca tine“. Prima tendinţă a fost să replic, dar n-am replicat. Am tăcut. Apoi mi-am zis: „Mă, dar ştii că oamenii ăştia au dreptate?“. De ce ar trebui să fie toţi ca mine? Nici nu e un lucru uşor. Să nu crezi că nu m-am privat de foarte multe avantaje ale unei vieţi mai odihnitoare. Am avut aceste aspiraţii: am vrut să ajung un medic bun, am vrut să ajung un scriitor bun, am vrut să creez. Dar asta nu e o cheie a succesului şi nici un exemplu năucitor. Eu sunt o întâmplare fericită.

Mai ales muncită. Vreau să spun că nimic din viaţa mea nu am obţinut uşor. Nu am avut nicio dispensă, niciun fel de scurtătură. Tot ceea ce reprezint eu astăzi este rodul unei munci. Sigur, se putea întâmpla să fac toată această muncă şi să nu ajung aici, dacă ar fi să privim aşa norocul. Nu am avut nicio înlesnire în vreuna dintre profesii.

(Râde) Nu neapărat, să ştii. Ai nevoie de nervi tari pentru alte lucruri... Să fii neurolog, da. Acolo ai nevoie de nervi tari, pentru că bolile sunt extrem de grave şi, oricât ai fi de deschis, te încarci negativ. E foarte greu să vorbeşti cu oamenii, cu familiile lor, sunt cazuri disperate. La sfârşitul zilei, nu eşti un om liniştit. Trebuie să fii foarte echilibrat psihic. Sigur că pe mine mă ajută mult literatura, pentru că intru într-o altă lume. Într-un moment mai greu în medicină, am avut dincolo (în literatură – n.r.) o bucurie. Şi invers. Apoi, trebuie să ai şi puţină înţelepciune şi să iei partea bună din lucruri.

Această carte a luat naştere, desigur, dintr-o dragoste, însă a devenit un proiect rotund care pleacă de la tema I Ching-ului sau a cărţii schimbării, o temă foarte generoasă, care te face să meditezi şi să cauţi răspunsuri. Cartea este, practic, un drum al unuia către celălalt. O provocare foarte mare a fost când mi-am dat seama că nu trebuie scrisă prin ochii personajului masculin. Atunci am avut ideea ca o jumătate de texte să fie scrisă de iubită, prin prisma părţii feminine. Asta e o provocare pentru orice scriitor, pentru că trebuie să ieşi puţin din modul tău de construcţie a poemului. Cred că a fost pentru prima dată când am reuşit să fiu nu doar un cuceritor, ca în textele mele din trecut. Mi-am dat seama că, pentru a construi o dragoste echilibrată, trebuie să fie o pondere identică a fiecăruia dintre îndrăgostiţi. Aşa se întâmplă în viaţa de zi cu zi, de ce nu ar fi la fel şi-n poezie? Jumătate dintre poveşti sunt despre drumul lui, al personajului meu, prinţul shangdi di liwu, către ea, iar jumătate sunt despre aşteptarea iubitei, a prinţesei luo na.

Am avut noroc că am reuşit să „aşez“ acest proiect în mintea mea şi în scrisul meu înainte de a începe rezidenţa literară acordată de Institutul Cultural Român din Upstate New York, unde am avut o lună în care am scris de dimineaţă până seara. Pentru mine, ca medic, lucrul acesta se poate întâmpla extrem de rar. A fost o ocazie, deoarece în momentul în care am avut această fereastră de timp, proiectul îmi era clarificat în minte. Când am ajuns în mai 2012, la New York, ştiam exact ce am de făcut.

Acest lucru nu trebuie privit cu uşurinţă. Scrisul este o uriaşă muncă. Unii spun: „Ce mare lucru, să scrii?“. Dacă vrei să scrii bine, dacă ai proiecte elaborate, este foarte dificil. Am scris timp de 30 de zile, de la 9 dimineaţa până pe la 7 şi jumătate seara, când aveam o cină comună cu ceilalţi rezidenţi veniţi acolo, după care mai lucram vreo oră şi jumătate. Poate că a fost şi o ambiţie a mea, eu fiind medic – pentru prietenii mei este cumva o enigmă cum reuşesc – eu mă încadrez în termenele-limită. Ştiam că pe 6 iunie plec din Statele Unite; pe 4 iunie, cartea era gata, cu toate cele 64 de texte.

Sigur, este. În viziunea mea, grădina suspendată a sufletului se referă la purificare, la o dragoste care este mai sus, deasupra lucrurilor obişnuite, acolo este cuibul dragostei. Tot pe palierul acesta de verticalitate apare în carte expresia „cerul de deasupra cerului“, pe care îl vezi numai tu. Este o carte a drumului către fiecare dintre noi. A învăţa să iubeşti echilibrat este un exerciţiu greu. Dacă aţi fi vorbit cu mine în urmă cu 20 de ani, nu aş fi avut niciuna dintre ideile acestea. Aş fi fost un cuceritor. Cred că această carte nu poate fi scrisă de un om de 20 de ani, dar poate fi citită de el pentru a afla că există şi o astfel de dragoste.

Sigur că toate experienţele mele dinainte, dorinţa mea de a mă clarifica pe mine însumi cu privire la drumul pe care trebuie să merg, toate au participat la geneza acestei cărţi. După aceea volumul a prins aripile lui şi s-a ridicat, sper eu, aşa cum s-a ridicat grădina suspendată a dragostei.

E liniştea nevăzută a locului în care eşti. De fapt, aşa e dragostea.