Ne iubim copiii ca pe ochii din cap. Cu toate acestea, uităm să iubim ochii lor. Ca dovadă e faptul că prea puţini părinţi îşi duc odraslele la oftalmolog, dacă nu apar probleme vizibile. Poate fi vorba de lipsă de informare sau pur şi simplu de neglijenţă. Grav este că uneori se ajunge la doctor prea târziu şi handicapul vizual creat devine definitiv, avertizează medicul oftalmolog Adrian Burloiu (55 de ani), de la Spitalul Clinic „Nicolae Malaxa“, din Bucureşti. L-am reţinut într-o zi de muncă aglomerată, cu un puhoi de pacienţi care aşteptau cuminţi în faţa cabinetului său, pentru a ne vorbi despre sănătatea ochilor. Răspunsurile au venit pe bucăţi, printre consultaţii. Însă de cele mai multe ori au avut un efect de duş rece. Multe dintre ele au fost de-a dreptul surprinzătoare.
„Weekend Adevărul“: Practicaţi oftalmologia de 20 de ani, consultând şi tratând copii şi adulţi, deopotrivă. Vă rog să ne spuneţi care sunt problemele pe care le vedeţi cel mai des?
Dr. Adrian Burloiu: Viciile de refracţie. Sunt trei, mari şi late. Unul e hipermetropia, care înseamnă un ochi mai mic în diametrul antero-posterior, deci cu asta te naşti; dioptriile cresc în cursul vieţii pentru că nu mai putem compensa defectul. Apoi, e miopia, care e definită de un ochi care se măreşte în diametrul antero-posterior; este un defect progresiv, dioptriile crescând pe măsură ce ochiul se măreşte. În cele din urmă este astigmatismul, care e un defect de curbură
a corneei, cu care, de asemenea, venim pe lume.Deci cu toate ne naştem...
Nu neapărat. Miopia poate să apară oricând în cursul vieţii, cel mai frecvent în perioada şcolară, mai ales dacă există creşteri bruşte. În perioada de creştere există hormoni care fac ca tot ce e colagen în noi să fie mai moale, inclusiv peretele alb al ochiului – sclerotica este formată dintr-o împletitură densă de fibre colagene. Acest lucru condiţionează alungirea globului ocular. Băiatul nostru a crescut la 12 ani 30 de centimetri în şase luni. S-a ales cu minus două dioptrii în şase luni! După aceea, dioptriile nu s-au mai modificat. El atinge acum aproape doi metri şi dioptriile tot acolo au rămas.
Aviz părinţilor: adolecenţa e problematică şi din acest punct de vedere.
Pubertatea, mai exact.
Şi apropo de avize, când e indicat să fie făcut primul control oftalmologic?
În mod normal, trebuie făcut în primul an de viaţă. La aproximativ şase luni de la naştere, părinţii trebuie să le facă micuţilor un consult oftalmologic de rutină, chiar dacă nu observă ceva în neregulă. Atunci se poate aprecia cum urmăresc, cum li se mişcă ochişorii, cât sunt de atenţi, dacă apar anomalii în poziţia globului ocular, dacă apar diferenţe în diametrul pupilelor, al globului ocular sau de culoare a irisului. Toate acestea pot semnala prezenţa unor afecţiuni. Ceea ce e important să se reţină e că viciile de refracţie se moştenesc.
RISC DE HANDICAP VIZUAL DEFINITIV
Cam în ce proporţie?
Dacă un părinte are un defect de vedere, copiii se confruntă cu un risc de 25% de a-l moşteni. Dacă au ambii părinţi, riscurile sunt şi mai mari – de peste 70%. Trebuie ţinut cont însă că ele pot să apară la copii chiar şi în lipsa lor la ceilalţi membri ai familiei şi că nediagnosticarea la timp se poate solda cu un handicap vizual major, uneori definitiv.
Vă rog să explicaţi.
În ceea ce priveşte defectele de vedere, problema este următoarea. Noi nu vedem cu ochii. Noi vedem cu creierul. Practic imaginea e proiectată pe retină, acolo are loc o reacţie chimică, se produce un biocurent care pleacă prin nervul optic şi duce informaţia la creier. Informaţia electronică e procesată şi transformată în senzaţie vizuală şi e proiectată în faţa noastră, noi având impresia că vedem frontal. De fapt, totul se întâmplă în capul nostru. Creierul primeşte două imagini, pe care după ce ne naştem învaţă progresiv să le suprapună şi să creeze o imagine, care devine tridimensională de-abia la 7-8 ani. Cu alte cuvinte, durează cam 7-8 ani până când ajungem să vedem ca un adult. În funcţie de calitatea imaginii de pe retină, creierul îşi dezvoltă nişte programe ca să analizeze imagini clare sau mai puţin clare. În situaţia unui copil care nu vede bine, creierul foloseşte mai puţine conexiuni, mai puţine celule implicate şi funcţia de vedere binoculară şi stereoscopică se dezvoltă mult mai încet sau foarte rău.
Dr. Adrian Burloiu, ascultând cu atenţie întrebările unui pacient
Şi de aceea are nevoie de ochelari.
Exact. Atunci când punem ochelari şi corectăm o imagine defectuoasă proiectată pe retină, obligăm creierul să-şi îmbunătăţească programele. Or, lucrul acesta determină îmbunătăţirea vederii. Şi nu e ca la un adult care şi-a spart ochelarii şi după ce-şi pune alţii vede imediat bine. Un copil vede progresiv mai bine, purtând ochelari. Din păcate, părinţii sunt nerăbdători. Ei se aşteaptă ca prin utilizarea ochelarilor să dispară defectul de vedere. Uneori însă trebuie să creştem dioptriile şi asta îi dezamăgeşte. Pe noi, ca oftalmologi, ne interesează ca vederea să se îmbunătăţească şi copilul să înceapă şcoala cu o vedere cât mai aproape de normal, cu ochelari, dacă e nevoie. Dacă nu depistăm copiii cu defecte de vedere, mai ales inegale – un ochi vede bine şi altul mai puţin bine – , ne trezim la 7-8 ani că nu se mai poate face mare lucru.
BĂIEŢII VĂD MAI PUŢIN COLORAT
Adică poate fi prea târziu?
Da. Poate. Odată ce se proiectează o imagine mai bună pe retină, creierul îşi îmbunătăţeşte programele
într-un ritm alert. După 7-8 ani, lucrurile acestea se fac mult mai lent sau aproape deloc. Punem copiii la panourile cu litere, care se cheamă optotip, şi constatăm că orice lentilă am pune în faţa ochiului, ei nu pot să depăşească un anumit rând. Pur şi simplu, nu văd mai mult, orice am face.
Că tot veni vorba de panoul cu litere, de multe ori verificarea vederii se limitează la acesta. Ce teste ar trebui să cuprindă, de fapt, un control oftalmologic complet în cazul unui copil?
Depinde de vârsta copilului. În cazul celor foarte mici, există acum un refractometru special, care ne permite să vedem dacă s-au născut cu un defect de vedere sau nu, chiar şi de la un metru distanţă. Fără să-i atingem şi fără să-i speriem. Apoi, există un test care apreciază vederea stereoscopică. Sunt nişte ochelari cu lentile polarizate şi nişte cărticele în care numai cu lentilele acestea pot fi văzute imagini stereoscopice. În funcţie de disparitatea celor două imagini, unele sunt aşa de discrete încât numai un copil cu o vedere bună poate să le sesizeze. Astfel, imaginea pe care o vede în spaţiu ne spune dacă are vedere tridimensională sau nu. Nu în ultimul rând, se fac teste de simţ cromatic, prin intermediul cărora pot fi depistaţi copiii discromaţi. În general, băieţii au treaba asta, fetiţele nu prea.
De ce?
E foarte simplu. Genele pentru simţul cromatic se transmit pe cromozomul X. Băieţii au un X şi un Y, iar fetele – un X şi un X. Aşadar, dacă un cromozom X este afectat, există altul de rezervă care acoperă defectul. Foarte rar se întâmplă să fie ambii cromozomi X afectaţi. Acesta este şi motivul pentru care se spune că băieţii nu se pricep la culori. Foarte mulţi au grade diferite de discromatopsie (n.r. – alterare a vederii culorilor), care-i fac să fie...
Daltonici...
Daltonismul este o formă. Discromatopsia cuprinde toate modificările de simţ cromatic. Sunt diferite tonuri şi nuanţe pe care nu le pot identifica. De aceea, trebuie să vină mai târziu soţia să-i ajute să aleagă cravata potrivită etc.
„Calculatorul nu generează defecte de vedere. Doar le scoate le lumină“
Cât de des trebuie dus un copil la oftalmolog?
Atunci când în urma primului consult stabilim că nu sunt probleme oculare, copilul ar trebui văzut de medic măcar la doi ani până la vârsta şcolară şi o dată pe an după începerea şcolii.
Există anumite semne care ar trebui să-i pună în gardă pe părinţi? Care ar fi acestea?
Am avut o surpriză cu un bebeluş de vreo zece luni. Părinţii lui spuneau că-i mai puţin activ, că nu prea se întinde după jucării, dar că-i place foarte mult să stea în faţa oglinzii. Ziceau că atunci când e apropiat de oglindă – zâmbeşte, iar când pleacă de la oglindă nu mai zâmbeşte. Ei, acel copil avea o miopie foarte mare, de minus şapte dioptrii. Bietul copil vedea la distanţe foarte mici. El nu părea atras de jucării, pentru că, pur şi simplu, nu le vedea. Odată ce i-au fost puşi ochelari, totul s-a schimbat. Ceea ce vreau să spun aici e că părinţii trebuie să fie atenţi la orice pare nefiresc: că le fuge un ochi, că ţin obiectele foarte aproape de ochi, că nu-şi găsesc jucăriile, că-i dor ochii când se uită la televizor, că încep să clipească mai des, că le lăcrimează ochii, că acuză dureri de cap. Aceste simptome apar întotdeauna în a doua parte a zilei, ca urmare a efortului vizual.
Pot cauza probleme de vedere televizorul, calculatorul şi alte dispozitive de nouă generaţie?
Nu. Acestea favorizează decompensarea anumitor probleme de vedere. Când suntem mici, avem un cristalin foarte elastic. Este atât de elastic, încât dacă scoţi cristalinul unui nou-născut şi-l pui pe masă, el devine sferic. Pe măsură ce îmbătrânim, elasticitatea cristalinului scade. Cu alte cuvinte, când suntem mici putem compensa, datorită elasticităţii cristalinului defecte mai mari de vedere. Or dacă solicităm mult ochiul, acel echilibru instabil pe care l-am creat printr-un efort involuntar se rupe.
Şi, totuşi, potrivit un studiu efectuat la Catedra de Optometrie din cadrul Universităţii California, între 25% şi 30% dintre copii au nevoie de ochelari din cauza calculatorului...
Din cauza calculatorului se depistează defecte de vedere. Nu calculatorul generează defecte de vedere. El doar le scoate la lumină.
„Recomand lentilele de contact după 14 ani“
Cum îl convingem pe un copil să poarte ochelari? Ştim că în cadrul găştii „ochelariştii“ nu se bucură de cea mai mare popularitate. Sunt bine cunoscute apelativele usturătoare de genul „aragaz cu patru ochiuri“ etc.
Mulţi copii acceptă ochelarii, conştientizând că aşa văd mai bine. Sigur, nu îi poartă la sport şi alte activităţi. Dar altfel, cu cât defectul este mai mare, copilul îşi pune singur ochelarii, fiindcă îşi dă seama că fără ei nu se descurcă. Atunci când sunt defecte mici, apare şi latura cosmetică şi mulţi renunţă la ochelari, mai ales în pubertate. La 18 ani sau în timpul facultăţii vin singuri şi cer să le punem ochelari pentru că solicitarea vizuală creşte şi ei nu mai pot face faţă.
Dar această perioadă în care ochelarii nu sunt purtaţi nu dăunează, nu cauzează o progresie?
Vederea noastră se îmbunătăţeşte şi ajunge la performanţă de la 2 la 7-8 ani. Nu mai pierdem ce am căpătat până atunci. Deci, dacă nu mai port ochelarii, nu văd bine. Atâta tot. Când îi pun – văd bine. Fiindcă noi vedem cu creierul. Creierul nu-şi mai modifică programele.
Mă refeream la creşterea dioptriilor.
La miop, de exemplu, ochelarul pe nas nu face decât să ajute să vedem bine. El nu controlează evoluţia miopiei. Am ochelari – văd bine. Când cresc dioptriile – trebuie să îmi schimb ochelarii. Ceea ce aş puncta e că există un obicei prost de a da ochelarii cu dioptrii mai mici, zicând pacientului că ochiul s-ar lenevi dacă are dioptriile corecte. Este un mit, fiindcă s-a constatat clar, ştiinţific, că acei copii care au ochelari sub corecţie ca miopi se confruntă cu un risc de 35% mai mare de a le creşte ritmul de evoluţie a defectului de vedere decât dacă ar avea ochelarii cu care văd cel mai bine. Miopia are un program genetic de evoluţie. Ea creşte oricum. Are perioade de stagnare, perioade de progres.
De la ce vârstă sunt recomandate lentilele de contact?
Eu le recomand, în principiu, la copii mai mari, de peste 14 ani. Din ce cauză? Fiindcă sunt mai atenţi cu normele de igienă şi plâng, poate, mai puţin. De ce? Pentru că dacă a plâns copilul şi s-a frecat la ochi, a scos lentila din ochi fără să vrea. Acesta este motivul, nu altul. Acum, ne confruntăm cu o scădere a vârstei la solicitările de lentile de contact. Sunt fetiţe din clasa a patra sau a cincea, care vor numai lentile de contact. Eu nu am dat, dar ele mi-au spus, fiind paciente, că au în clasă colege care au lentile de contact deja. Eu am dat lentile de contact la copii cu defecte de vedere unilaterale. Ochelarii pot corecta diferenţe de maxim două dioptrii şi jumătate între ochi. Aşa că dacă defectul unui ochi este mai mare, nu avem cum să-l corectăm decât cu o lentilă de contact.