Introducerea timpului de aşteptare pentru procedurile medicale elective sau pentru cele care nu sunt imediat necesare pentru a salva viaţa pacientului reprezintă o modalitate de raţionalizare a resurselor disponibile într-un sistem de sănătate. Raţionalizarea are drept obiectiv, în fapt, echilibrarea cererii de servicii medicale şi capacitatea existentă pentru a le oferi. Este foarte dificil să poţi oferi totul, oricui şi imediat după momentul prezentării nevoii, întrucât costurile întreţinerii capacităţii – infrastruc­tură, resurse umane, management – pentru un serviciu de amploare sunt foarte ridicate. În plus, decelarea nevoii medicale autentice de o nevoie superficială sau inexistentă presu­pune, la rândul său, un cost important. Practic, stabilirea măsurii în care pacientul care se prezintă la medic are cu adevărat o problemă sau a venit în necunoştinţă de cauză consumă resurse, care se cer mini­mizate.

Timpul de aşteptare reprezintă un mecanism larg răspândit de raţionalizare, cu precădere în ţările cu un grad ridicat de aco­perire a asigurării de sănătate şi cu pachete generoase de beneficii – exemplele includ Marea Britanie, Suedia, Franţa şi Italia.

   Timpul de aşteptare este adesea preferat unui alt mecanism de echilibrare a cererii, şi anume coplata, din câteva motive: întâi, nu presupune un transfer monetar explicit. Aceasta nu înseamnă că aşteptarea nu are un cost (dimpotrivă, are un cost cât se poate de real, pe care îl suportă în primul rând pacientul şi, eventual, furnizorii de servicii medicale), însă acest cost este dificil de măsurat şi de atribuit, ceea ce conduce uşor la senzaţia convenabilă că ar fi cu totul absent. Apoi, timpul de aşteptare este o măsură fundamental inclusivă, deoarece presupune că alocarea îngrijirilor se face exclusiv pe baza nevoii medicale de­monstrate, un avantaj cert faţă de coplată, care discriminează evident în funcţie de venit, căci cei care nu îşi permit sa plătească un serviciu medical vor renunţa la el. Pe de altă parte, se poate argumenta că furnizorii de servicii câştigă, totuşi, ceva de pe urma coplăţii, în timp ce aşteptarea nu le aduce pacienţilor, până la urmă, niciun beneficiu. În an­samblu, a avea timpi de aşteptare repre­zintă, cel puţin teoretic, o măsură net mai etică şi mai acceptabilă politic decât coplata.

   Lucrurile sunt totuşi mai nuanţate în practică. Mai precis, până de curând existau puţine dovezi privind măsura în care timpul de aşteptare îşi confirmă principalul atribut, şi anume să nu discrimineze în funcţie de statutul social: toată lumea aşteaptă pentru vizita la medicul specialist, pentru operaţia de înlocuire a protezei de şold sau pentru operaţia de cataractă, după caz, în funcţie de gravitatea problemei medicale şi de capa­cităţile disponibile la furnizorul de servicii, de exemplu spitalul căruia i-au fost arondaţi. În paranteză fie spus, într-o formă relaxată a măsurii, pacientul are libertatea de a-şi „încerca norocul“ la mai mulţi furnizori şi să îl aleagă pe cel care îl poate programa mai repede – de exemplu, un sistem automat în acest sens funcţionează în Marea Britanie. Aceasta nu schimba dramatic, totuşi, fondul teoretic al problemei: alocare curată, nimic altceva decât nevoia medicală.

   Primele indicaţii concludente pentru contextul european au devenit disponibile la finalul anilor 2000, odată cu analiza rezultatelor sondajului multinaţional SHARE (Survey of Health, Ageing and Retirement in Europe), care a colectat date din nouă ţări (Austria, Danemarca, Grecia, Olanda, Suedia,

 Germania, Franţa, Italia şi Spania) şi a fost finanţat în principal de Comisia Europeană. Cercetătorii au pus atunci în evidenţă că un nivel ridicat al educaţiei este asociat cu timpi de aşteptare mai reduşi pentru vizita la medicul specialist în toate ţările studiului cu excepţia Suediei, cu semnificaţie statistică în Spania (reducere de 68%), Italia (67%) şi Franţa (34%). Aceste diferenţe se traduc în practică în una până la trei săptămâni mai puţin până la pro­gramarea vizitei medicale. În plus, diferenţele evidenţiate pentru comparaţia studii superioare – educaţie primară au fost superioare celor de la nivelul comparaţiei studii medii – educaţie primară, cu excepţia notabilă a Greciei. Sensul efectului educaţiei asupra timpilor de aşteptare s-a păstrat şi pentru intervenţii chirurgicale elective, în sensul că pacienţii cu studii superioare au ra­portat timpi mai reduşi de aşteptare în majo­ritatea ţărilor, cu efecte mai puternice în Suedia, Olanda şi Danemarca. Mai multă şcoală – aşteptare mai scurtă. Efectul venitului anual brut al gospodăriei asupra timpilor de aşteptare s-a înscris în linia unei corelaţii negative pentru toate ţările participante, însă a avut o magnitudine mult mai modestă decât cel al educaţiei, cu excepţia Greciei, unde 10.000 de euro în plus la venitul anual au fost asociaţi cu o scădere de 26% (trei zile) a timpului de aşteptare pentru o intervenţie chirurgicală. Aceste rezultate sugerează că pacienţii cu un nivel de educaţie mai ridicat şi cu venituri mai mari tind să beneficieze de timpi de aşteptare mai scăzuţi decât cei cu un nivel de educaţie mai redus.

   Un articol publicat la începutul acestei luni în Health Economics susţine aceste rezultate şi adaugă perspective interesante. Studiul este mult mai specific decât sondajul SHARE amintit mai sus, în sensul că se referă numai la Norvegia şi utilizează date din Registrul norvegian de artroplastii şi din Registrul norvegian al pacienţilor, incluzând numai date despre artroplastiile totale de şold. Pe lângă faptul că studiile superioare şi venitul anual brut ridicat rămân asociate cu timpi de aşteptare mai reduşi, au fost evidenţiate diferenţe între bărbaţi şi femei. La bărbaţi, factorul determinant pentru scur­tarea timpului de aşteptare este venitul, în timp ce educaţia are o influenţă neglijabilă; la femei, lucrurile stau exact invers: studiile superioare sunt asociate cu timpi de aşteptare mai scăzuţi, în timp ce venitul în sine nu este determinant.

Mesajul de ansam­blu rămâne acelaşi: pacienţii mai educaţi şi mai bine poziţionaţi socioeconomic au timpi de aşteptare mai reduşi decât cei­lalţi, ceea ce sugerează că mecanismul tim­pilor de aşteptare nu este imun la imper­fecţiuni şi discriminează faţă de cei săraci. Cum? Lăsând la o parte varianta – conve­nabilă, dar puţin plauzibilă pentru Norvegia – plăţilor informale, o explicaţie ar putea fi că pacienţii mai educaţi interpre­tează mai bine informaţiile medicale şi instituţionale care li se pun la dispoziţie, astfel că „navighează“ mai bine în sistem – ştiu ce şi pe cine să întrebe pentru a avansa pe listă.

   Timpii de aşteptare vor deveni cât de curând o realitate şi pentru sistemul medical românesc, care încă operează într-un mediu marcat adânc de inegalităţi. Sărăcia este cel mai puternic factor discriminant în România, mai presus de ruralitate. Cercetări precum cele de mai sus arată că nu trebuie ratată oportunitatea monitorizării şi studierii relaţiei pe care timpii de aşteptare o vor stabili cu cererea de servicii medicale, starea de sănătate a pacienţilor şi – de luat în seamă – adâncirea sau ameliorarea inechităţilor.

Premisele nu sunt cele mai bune, având în vedere că nicio monitorizare simplă a coplăţii nu a fost încă făcută publică, cu toate că ar fi mult mai la îndemână metodologic decât cea a timpilor de aşteptare, deoarece există chitanţele. Cunoscând corupţia din sistem, există toate motivele să ne aşteptăm la adâncirea inechităţilor prin ocolirea regulilor, mai ales în condiţiile în care conţinutul pachetului suplimentar este încă neclar şi nu s-a discutat până acum reglementarea listelor de aşteptare. Asta ca să nu mai vorbim de efecte neaşteptate – de exemplu, studiul SHARE a arătat că în Suedia bogaţii aşteaptă în medie cu o săptămână mai mult decât săracii pentru o consultaţie la medicul specialist. Noi n-ar trebui să avem, însă, surprize de acest gen.

Sursa

 

  • Newsletter


  • Centrul Medical NOVA VITA TgMures Specialitati chirurgicale

  • Centrul Medical NOVA VITA TgMures Specialitati medicale

  • "Sănătatea e darul cel mai frumos şi mai bogat pe care natura ştie să-l facă."
    Michel de Montaigne
    "Un sistem de medicină de familie foarte bine pus la punct, cu medici bine pregătiţi si informati va face ca pacienţii să nu fie nevoiţi să se ducă la spital cu orice afecţiune minoră". Tony Mathie, președintele WONCA Europe
    admin@amfms.ro