În teoria „oceanelor roșii și albastre” găsim ideea de a crea alte piețe (albastre) pentru a evita concurența acerbă de pe cele existente (roșii). Aruncând o privire pe piața ofertelor de dezvoltare personală și motivație găsim o abundență de soluții referitoare la „creșterea”, „îmbunătățirea”, „atingerea potențialului maxim”, toate legate de mult râvnita „încredere în sine”.
Toate bune și frumoase, la nivel de intenție. Cine nu ar dori să pășească măreț și încrezător prin toate schimbările pe care le trăim într-o viteză amețitoare? Apreciez eforturile pe care atâția oameni le fac pentru a se cunoaște sau înțelege. Este oare de ajutor să privim „încrederea în sine” sub aspect cantitativ? În termeni de mai puțin, mai mult, suficient, insuficient? Pun sub semnul întrebării această abordare pentru că efectele „tratamentelor” de creștere și dezvoltare a „încrederii în sine”, așa cum sunt abordate acum, sunt vizibile, în cel mai fericit caz, pe termen scurt. Prin tratamente înteleg training-uri, workshop-uri, care promit creșterea „încrederii în sine”.
Avem un eșec într-o negociere, pierdem în relații sau în afaceri, suntem nemulțumiți de modul în care se derulează anumite aspecte în viața noastră, suntem dezamăgiți de oameni și situații în care am ajuns și toate aceste variante generează automat pierderea „încrederii în sine”. Soluția este să apelăm la un specialist care să ne ajute să recuperăm ce am pierdut… Oare căutăm ce și unde trebuie?
La începuturile sale, omul venea pe lume cu un sac plin de ghemotoace pufoase. Ori de câte ori era nemulțumit, bolnav, trist, neîmpăcat, nervos, omul băga mâna în sac, scotea un ghemotoc pufos și restabilea echilibrul.
Într-o zi, în această perfectă comunitate umană și-a făcut apariția o vrăjitoare, care a început să spună oamenilor că numărul ghemotoacelor este limitat, să aibă grijă când și cum bagă mâna în sac. La început, nimeni nu a luat-o în seamă, pentru că erau generații după generații care se serviseră din sacul fără fund și întotdeauna plin de ghemotoace pufoase. Vrăjitoarea nemuritoare a avut rabdare și a continuat discursul.
După un timp, oamenii au început să creadă că într-adevăr numărul ghemotoacelor este limitat. Și au început să îndure anumite suferințe pentru a nu le „irosi”. Dacă va veni o încercare mai mare și se vor fi terminat pufoșeniile? Așa că au început să frecventeze din când în când vrăjitoarea. Aceasta nu făcea altceva decât să bage discret mâna în sacul omului și să scoată de acolo panaceul. Business-ul începuse să meargă… Oceanul albastru era doar un lac și ambiția vrăjitoarei era să-l aducă la dimensiunea numelui său.
Așa că… a trecut la etapa de dezvoltare. A lansat idea că oamenii se nasc fără sac, fără ghemotoace. Din nou, a întâmpinat rezistența convingerilor a generații și generații de oameni, care știau acum că au un sac și că într-adevăr numărul ghemotoacelor este limitat. Răbdarea și discursul permanent al vrăjitoarei nemuritoare a început să producă efecte, pe măsură ce oamenii se lăsau convinși că vin goi pe lume, fără niciun sac. Lacul se transformase în ocean… Oamenii au uitat complet de sacul cu ghemotoace pufoase și la orice neliniște trupească sau sufletească veneau la vrăjitoare.
Aceasta rămăsese singura care vedea sacii și ghemotoacele oamenilor. Nici nu mai trebuia să-și camufleze gestul de a băga mâna în sacul oamenilor, pentru că oricum aceștia nu înțelegeau ce face. Uitaseră și nu mai vedeau…
Atacul la „încrederea în sine”, fie că este propriu sau lansat de cei din jur, este un atac la identitate, la viață, secătuiește și paralizează.
Suntem un cumul de roluri asumate și date. Suntem fii/ fiice, părinți/ copii, soț/ soție, angajați/ angajatori/ colegi, prieteni etc. În unele roluri trăim nemulțumiri. A transforma aceste nemulțumiri în lipsa sau în mai puțină „încredere în sine” este un atentat la propria identitate sau la identitatea celui pe care îl catalogăm ca neavând „încredere în sine”. Tăiem astfel cordonul ombilical cu viața. Este o atitudine exagerată, permiteți-mi să afirm.
Un eșec înseamnă că la un moment dat ne lipsesc anumite capacități și abilități, nu că suntem lipsiți de viață, ca nu mai existăm cu și în acel rol. Când identificăm aceste lipsuri putem lua măsuri să le suplimentăm. Aici abia intervine fondul problemei. Pentru a dobândi noi capacități sau pentru a îmbunătăți abilitățile pe care le deținem, în anumite roluri, ne izbim de propriile convingeri.
Supervizorul l-a admonestat de nemumărate ori că ceea ce face nu este bine. Nu analizează ce anume a făcut, nu cere detalii despre ce înseamnă acel „bine” și este convins că șeful nu îl suferă, îl nedreptățește. Preocuparea de a schimba această convingere și de a analiza și îmbunătăți propriile acțiuni sunt „tratamentele” de care angajatul are nevoie și nu de creșterea „încrederii în sine”.
Cifra de afaceri a scăzut. Și-a pierdut încrederea în sine. Acum 6 ani mergea atât de bine, acum nimic nu mai funcționează. Ce capacități și abilități foloseam și dădeau rezultate acum 6 ani? Ce capacități și abilități mi-ar fi necesare în actualul context? Acestea sunt întrebările productive. Într-adevar, este posibil să ajungă la identificarea anumitor convingeri, care blochează asimilarea noilor abilități - În business-ul meu nu pot profita de beneficiile social media (de exemplu). Din nou ajungem la convingeri și nu la „încredere în sine”, la identitatea (rolul) de om de afaceri.
Nu mă mai înțeleg cu propriul copil, sunt un părinte ratat. Am pierdut „încrederea in sine”, ca părinte. Ce ai făcut? Ce poți face pentru a fi bun în rolul de părinte? Unii vor răspunde că au făcut tot ce este omenește posibil. Oare…? Cu siguranță mai poți face și altceva. Răspunsul dat ca exemplu este o altă convingere care blochează asimilarea altor abilități și, implicit, manifestarea altor acțiuni.
Odată ce înțelegem că „încrederea în sine” este existență, un tot ce nu poate fi cântărit, măsurat, crescut sau scăzut, deschidem larg ușa tuturor posibilităților. A pune sub semnul întrebării existența blochează accesul la forța universală – viața.
Indiferent de rolurile (a se citi și identitatea) date sau asumate, „încrederea în sine” este prezența, sinele este prezent. Mulțumirea adusă de jocul unui anumit rol are legătură cu:
Am folosit în titlu cuvântul isterie pentru că atentatul la identitate, prin folosirea sintagmei „încredere în sine”, produce deja efecte generate de pierderea acesteia. Un om lipsit de identitate (ce a pus sub semnul întrebării sinele) va fi pus în imposibilitatea de a-și analiza și ajusta, în interesul său, convingerile, abilitățile, comportamentul și mediul.
Analizați-vă nemulțumirile punctual, pentru a putea identifica rolul în care vă simțiți inconfortabil. Apoi analizați ce comportamente, capacități sunt necesare pentru a diminua sentimentul de insatisfacție. Și, cu siguranță, cel mai important este să identificați convingerile, care vă impiedică să operați schimbări la nivelul mediului, comportamentelor și abilităților, astfel încât să transformați nemulțumirea în mulțumire.
Tratați convingerile, capacitățile și comportamentele, căci existența (sinele) nu este o variabilă, este o constantă pe care vă puteți baza.
