Trebuie să-i dai echipei de PR a Ministrului Sănătății, respectiv falangei tolontane, o măslină cadou pentru cât de dibaci se poartă în această perioadă. E ra-ta-ta. Ta-ta. E razzle dazzle. L-au găsit pe personajul perfect, necăjitul ăsta de la Malaxa, să-l facă muscă la plici în efortul de-a ”asana” sistemul de corupți. Afară ninge. Diversiunea rezistă. Cât l-au ținut oare în expectativă prietenii mei? Cât l-au monitorizat, cât i-au permis să-și plimbe glutealii pe aleile patriei, la lesa discreției și botnița compromisului, ca mai apoi (la nevoie, în caz că, Doamne feri, apare vreo discuție care chiar are vreo miză), să-i dea drumul prin cartier, să dea un pic din coadă, să distreze privitorii.
Când te uiți la săracul Secureanu parcă-i vezi, încolonați, pe toți. Lacrimi și sfinți. În tabloul de familie cu managerii de spitale din București pare că a tunat, și i-a adunat. Am mai scris despre ei, pe vremuri, în Viața Medicală, de s-a lăsat cu amenințări (nu foarte) voalate cu repercusiuni. Hai să nu zic cu moartea că nu-i frumos. Dar în zilele acestea atât de sumbre, când tragi linie (aproape) după mandatul lui Vlad Voiculescu, providențialul Sfânt al reformei sănătății de la Carol Davila încoace și afli că de fapt împăratul e gol, trebuie să se lase cu niște capete sparte. Până la urmă tot la asta s-a ajuns. Panem et circenses. Pâine și circ, pentru popor.
Ce-a fost acest an, în medicină, dacă nu o brambureală tristă punctată de certuri, scandaluri, ”dezvăluiri” cutremurătoare, dramolete, psihoză publică, niscaiva ”experți” invitați să vadă ce greu ne e, ce prost ne merge, o grevă haihui, pe-acolo, niște promisiuni la salar și-apoi pe curând, băieți! În sosul proprie-i narcoze de perspectivă puberul ministru trăiește sub impresia că declarațiile, promisiunile, ordinele date, programele antamate vor fi reușit ”schimbarea”. Fleoșc. Șoptescu-i ONG-istele de și le-a pus de-a dreapta că face bine ce face, în timp ce mai renovează o secție prin țară. Căci doar banii dospesc, doar banii vorbesc.
În timp ce medicii dau din cap, trist, majoritatea. Și câțiva aplaudaci aplaudă. Măcar așa să-și încălzească palmele. În pumni.
O să ne treacă și dragostea asta pătimașă pentru providență și om pe undeva pe la primăvară, când vom constata perenul adevăr: că iarna nu-i ca vara, și la inundații tot cu vecinii te ajuți.
Punctual, singura decizie de Doamne ajută luată de actualul ocupant al fotoliului ministerial e că a prelungit decontul cheltuielilor pentru victimele incendiului de la Colectiv. În privința celorlalți mari arși din România Ministerul Sănătății a punctat o Acțiune Prioritară (moștenită în scriptă de la predecesori, și încă ne-bugetată), un transfer sinistru în Bulgaria și o renovare de secție (pe banii primăriei), unde contribuția Guvernului (care probabil va rămâne în istorie sub denumirea gingașă Cumințenia Pământului) a fost de 200 de mii de lei. Numai buni de-un strănut și-un ecograf. În promisiunea c-o să avem mai multe medicamente la dispoziție, și-o să oprim exportul paralel, ne-am ales, bagabonțel așa, c-o promisiune de...ieftinire a pastilelor (căci toată lumea bună știe că așa oprești exportul paralel). Ah, și-un ordin 870 prin care se face, mai exact, ce? Publicul să decidă.
În rest multă, dar muuuultă gargară, o brumă de scuze, niște bețe prin gard și suferință de sine, un pic de chiloțăreală despre transparența decizională, nimic cu miez. Numai bine să prindă la babe și copii, domnișoarele nubile și histerogamii de serviciu. Căci pe cei mai sobri, mai rânduiți în ale muncii, mai deprinși cu realitățile românești, zmucirile demnitarului și echipei dânsului de idealiști n-au fost nici mumă, nici ciumă. Și-au setat cronometrele pe 1 ianuarie 2017 și și-au închis telefoanele. Nu e foarte clar ce s-a întâmplat cu CoCa la medicii de familie, e relativ clar ce s-a întâmplat cu prevederile legale privind gărzile doctorilor. Știm ceva de bugetul Sănătății pe 2017? Silentium. Adică mai nimic. Îl avem pe Rebengiuc în campania pro-vaccinare, n-avem ser antirabic și ne-am mai și pricopsit cu o epidemie de rujeolă și niscaiva cazuri de PESS, dar mai ales momente de-o tristă perplexitate (cum, mai exact, să obligi pacientul să-și facă DES, să-l mai pui și pe cinstitul Țibichi să susțină enormitatea, când raportul de țară al României menționează, negru pe alb, varianta de opt-out ca fiind garantată?). N-a mers cu DES, ”sistemul care nu pică” deocamdată n-are nici măcar de unde pica pentru că nu prea merge, s-a sesizat până și premierul (tot de ochii soacrei, în caz că-l întreabă cineva) și-a trimis niște băieți la CNAS.
Nu pare să deranjeze Ministerul că, la acest moment, CNAS și MCSI au acces la date cu caracter personal fără să aibă vreun over-sight, fără să fie monitorizate la rândul lor pentru corectitudine și încât să prevină abuz. E un trandafirism demn de mormânt, și tăcere mormântală. Ca și povestea recentă despre transplant (subiect pe care l-am ridicat și în legătură cu DES unde, cât timp nu declari explicit altfel, devii post-mortem donator)
Discuția despre transplant atâta i-a animat pe unii dintre arhanghelii apocalipsei în România să susțină că nu, nu suntem în stare de-așa ceva, că pentru moment toată lumea s-a simțit bine. Nimic nu alină mai mult sufletul doctorului român cu nevroză de inaniție decât exprimarea impotenței transformată în comunicat oficial. Alte lacrimi, alți sfinți, dar cât curaj ne-a trebuit să afirmăm asta. Aplauze. Morga e serioasă. Morga se umple.
Și principalele patetice propuneri ale ministrului, în critică la transplantologie, au fost legate tot de năstrușnica asepsie/ antisepsie și îngrijirea post-transplant. Domnule ministru, într-un an de mandat n-ați reușit să persuadați ”sistemul” să folosească amărâta aia de apă cu săpun? N-ați reușit măcar într-un loc să iasă mai bine circuitul murdarului, și-al mizerului, prin săli de așteptare? S-a crestat măcar un dinte în rata anuală de infecții nosocomiale? O să vedem în vreo statistică, peste vreun an doi, cum ni s-au modificat indicatorii de morbiditate/ mortalitate în urma politicilor adoptate, în sfântul an 2016, de ministrul Sănătății de la vremea respectivă? Mnu. Cu bune, cu rele, și anul acesta tot doctorii și-au făcut treaba, și tot cum au știut ei mai bine. Pentru că...suntem aici. Și probabil că toți transplantații de până acum, în România, au supraviețuit miraculos, prin tot prin intervenția lacrimilor și-a sfinților.
Cât timp suntem aici, în România, cât timp aici practicăm, cât timp aici avem părinți, copii, frați, surori, prieteni, vecini, cât timp se cheamă că suntem români, medici români, sarcina noastră e să ne facem meseria în România, și să luptăm pentru valorile ei fundamentale, existențiale. Vor fi oameni de transplantat, oamenii vor fi transplantați. Uitați-vă la cifrele noastre de mortalitate, comparativ cu alte țări. Chiar așa suntem de dobitoci? Uitați-vă la performanța mâinilor de doctori în România, eu înțeleg nevoia de proceduri dar nu procedurile salvează vieți. Procedurile doar justifică, periodic, eșecul pe seama birocrației. Nu pot să cred că soluția Sănătății, în anul 2016, înseamnă nu doar medici, dar și pacienți la export.
Suntem o țară de 19 milioane de oameni. De 3 - 4 milioane de bolnavi pe an. Unde maica mă-sii s-au aflat, anul acesta, bidinelele rafinatului finanțist în perioada lui post-vieneză, încât să fie mai curat prin dispensare? Sau prin policlinici? S-a oprit, cumva, mototoala drujbă a migrației medicale de când ne-am propășit cu Vlad Voiculescu ministru? Și dincolo de foiletonul ”noi vs. mafia din Sănătate” ați mai primit ceva? Ceva așa, mai palpabil, ceva care să țină de frig la iarnă și loc de speranță?
Nu c-ar fi musai să primiți, să primim, să vină Moșul cu daruri. Într-o variantă umană strategia ar fi trebuit să fie una a parteneriatului, diplomației și reconcilierii. Ne-am ales cu o răzmeriță care ne găsește mai divizați ca niciodată. Deci slabi. Deci vulnerabili, și nu doar pe flancuri, în timp ce microcosmul meschin al noii pseudo-autorități stă pe-o bulă de săpun, neconvingătoare decât prin suma tuturor like-urilor luate câte k. Dar boala nu se face bine cu like-uri și share-uri. Am făcut vreun pas înainte în legea malpraxis-ului?
E doctorul mai protejat, azi, decât era acum un an? Propun că nu. Propun că-i este frică să practice în România. În România taberelor fermecate.
Acolo unde niște zeci de doctori au făcut muncă de sacrificiu, după Colectiv, ați reușit să acreditați ideea, dincolo de atâtea vieți salvate, că de fapt doar morții contează. Și să puneți fiecare mort pe spinarea unui doctor. I-ați acuzat că nu și-au dat acordul pentru ”transfer” mai devreme, în condițiile în care oamenii ăia au muncit zile și nopți, n-au avut timp de stat pe telefoane și negociat mutări în Vest. Nu mă aștept să pricepeți. E parte a unei dimensiuni care nu v-a fost, și nici nu vă va fi vreodată, accesibilă. În nici un an de când scriu n-au fost atât de vilificați, nulificați, amendați pentru faptul că-și fac meseria colegii mei, în timp ce meseria mea a fost unsă în toate alifiile mai ceva decât pe vremea fostului președinte când „cică” 40% din diagnostice erau greșite. Ce să mai priceapă careva, cum să-i mai ardă să viseze la ceva când nuanțele vieții sunt pictate în tușa groasă a disperării, motiv de exasperare pentru acei dintre noi care chiar vrem o Românie mai bună, o Sănătate prosperă, o demnitate de grup. Din fanteziile reminiscente ale unei mini-clici care n-a observat decât ce-a vrut din practica medicală am ajuns să înfierăm burjuiul, profitând de caracterul pestriț al breslei.
Secureanu, ca să închei cu ce-am început, nu-i un produs al medicinei românești. E un produs al politichiei românești care și-a îmbârligat bârlogul prin destinele noastre. Cine altcineva decât politicul, administrativul, perversul mecanism al inversiunii neo-capitaliste e responsabil de propășirea în sistem a tuturor ipochimenilor, sugătorilor de siglă și propulsaților partinici?
Eroarea fundamentală de judecată a ultimului an a fost să substituie roluri. Acolo unde medicul este unicul care are grijă de pacient, Ministerul Sănătății și departamentul relații cu clienții (pacienții) a propus că, de fapt, sunt MS și ONG-urile care apără drepturile acestuia în fața ”inamicului” doctor. Acolo unde doar medicul tratează, Ministerul a venit și-a propus că suntem praf, suntem varză, ucidem oameni cu zile. Ministerul n-a salvat în viața lui vreo viață, decât cel mult indirect, fără doctori toate politicile ar fi goale de conținut. Și mă înfurie. Mă înfurie că forma asta tembelă de haiducism, de pseudokynegeticos a ajuns să facă atâta zarvă, și să devină atât de populară în mentalul unor oameni care se declară aidoma entuziasmați de remedii ”naturiste”. Naturalismul bont al tehnocratului a mai bătut un cui la sicriul sacralității meseriei de doctor, transformat într-un casier la alimentara sănătății. Și mai neliniștitor e că am colegi doctori care s-au înhămat la o formă prolixă de oniric, visează că ne vindecăm, că o să rămână doar suflete bune, faine, curate, neafectate de ciupercă, în Sistem. Adică doar ei. E dincolo de putiința de-a relativiza dezbaterea, azi, să îi zgudui un pic sau să le zici: ”deschide ochii”! Oamenii nu mai au nici măcar ochi de deschis. Pentru că dacă i-ar deschide ar observa câteva adevăruri mai mult decât supărătoare. Unele dintre care au făcut fructul sus-scrisului articol.
G
