Medicii din reţelele de asistenţă socială şi medico-socială (centre de îngrijire şi asistenţă, centre medico-sociale, cămine de bătrâni) nu pot face trimiteri către medicii specialişti pentru diferite consulturi de specialitate de care au nevoie pacienţii îngrijiţi sau care sunt solicitate de diverse instituţii, şi nici bilete de internare sau transfer în unităţi specializate. Interdicţia vine în contradicţie cu dreptul la liberă practică, aceşti medici fiind supuşi unei discriminări. Dincolo de aceasta, există însă consecinţe în accesul la servicii de specialitate pentru pacienţii îngrijiţi în aceste unităţi.
Pacienţii internaţi în unităţile medico-sociale sunt cetăţeni ai acestei ţări şi beneficiază de toate drepturile privind ocrotirea sănătăţii, în conformitate cu legislaţia română. Cei mai mulţi dintre ei sunt pensionari şi contribuie la bugetul de asigurări de sănătate. Unii, „cazuri sociale“, neavând calitatea de pensionari, au totuşi, în condiţiile legii, dreptul la asistenţă medicală. A-i obliga să obţină bilet de trimitere doar de la medicul de familie implică obstacole în „asigurarea accesului la serviciile medicale pentru toţi cetăţenii, indiferent de vârstă“. Nu toţi aceşti pacienţi sunt înscrişi pe listele medicilor de familie, iar eliberarea unui bilet de trimitere este adesea o formalitate; în plus, sunt şi cazuri în care medicii evită sau refuză eliberarea biletului. Mulţi pacienţi din unităţile medico-sociale sunt nedeplasabili, alţii sunt greu sau deloc cooperanţi, iar unii sunt chiar (încă) neidentificaţi. Ar mai fi de adăugat că pentru orice intervenţie chirurgicală, transfer, precizare de diagnostic, evaluare pentru stabilirea gradului de handicap etc. se cer şi examene de specialitate, care se realizează cu mari dificultăţi sau sunt imposibil de pus în practică.
S-ar putea răspunde invocând legislaţia, dar, dacă legislaţia împiedică accesul la serviciile de sănătate, rezultatul putând fi uneori agravări ale stării de sănătate sau chiar decese, ceva trebuie schimbat. Dacă legea introduce discriminări neconforme cu drepturile fundamentale ale omului şi ale pacientului, dacă impune unor medici interdicţii ale unor demersuri altfel permise de calitatea de medici, restricţii ale dreptului la liberă practică, atunci legislaţia devine dăunătoare sănătăţii. Şi apoi, reprezintă aceste consulturi interdisciplinare un abuz, o irosire nejustificată de fonduri? Sunt medicii din unităţile medico-sociale incompetenţi şi cu înclinaţii spre fraudă?
În practică, întâlnim – nu rareori – următoarea situaţie: într-o instituţie de îngrijire medico-socială (fără profil de urgenţă ori posibilităţi de a asista cazuri cu complicaţii grave şi risc vital), medicul decide solicitarea ambulanţei pentru transferul unui pacient la care survine o agravare apreciată de medic ca urgenţă. În multe cazuri, dispeceratul ambulanţei pune medicului solicitant următoarea întrebare: „Aţi luat legătura cu medicul [de la spitalul de urgenţă]?“. Este oare corectă, etică această condiţionare? Medicul şef de gardă de la un spital de urgenţă nu este întotdeauna disponibil prin telefon, iar medicul rezident din gardă nu-şi poate asuma răspunderea transferului, ceea ce implică întârzieri în acordarea asistenţei medicale şi posibile agravări ale stării de sănătate a pacientului. Nu are sens să mai insistăm asupra unei alte întrebări care se pune, uneori, de la celălalt capăt al firului, în asemenea situaţii: persoana este asigurată? La fel de inutilă în cazul urgenţelor.
Domnilor de la Ministerul Sănătăţii, de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ne aude cineva?
