Autor Mirel Curea Sursa http://www.evz.ro/
Doctorul Florin Haidamac, un rebel ursuz, cu sufletul cât un sat românesc
Medicul de familie al comunei Șerbăuți, județul Suceava, dr. Florin Haidamac este primul doctor care a decis să vorbească fără temeri, prejudecăți și menajamente despre condițiile, atât cele locale, cât și cele generale, în care își desfășoară meseria. Reușește să facă adevărate minuni pentru pacienții săi care, fără el, greu ar putea ajunge la vreun medic de la oraș, cu vreo suferință. Iar pentru copiii de care are grijă și-ar da nu doar puținii bani pe care îi câștigă, cât și sufl etul. Deopotrivă scriitor apreciat, cu câteva carți publicate, dr. Haidamac, atunci când scrie despre medicina de „linia întâi”, așa cum o numește el, pe care o practică, o face cu o emoție și un aplomb de care nu sunt în stare decât cei cărora le pasă cu adevărat.
Medic de front, în linia întâi
Autor: Dr. Florin Haidamac
Medicina primară are multiple particularităţi. În ţările civilizate este pusă chiar în centrul sistemului sanitar. De ce? Pentru că în cabinetele de medicină de familie, dotate ca adevărate miniclinici, se pot rezolva peste 80% din pacienţi. Asta înseamnă economie de timp şi de resurse pentru celelalte specialităţi. De ce să încarci spitalul sau ambulatoriul cu ce poţi să rezolvi în teritoriu? Ăsta e principiul respectat în ţările care chiar au sisteme de sănătate performante, în care medicul de familie are venituri care să-i permită investiţii în actul medical. La noi e aşa cum ştim. Cum merităm. Suntem trataţi de câţi bani cotizăm. Adică puţin peste nimic. E atât de simplu.
Managementul sărăciei
Eu practic medicina de familie. De linia întâi. În rural. La 25 de kilometri de cel mai apropiat spital. Cum o practic? Cu mâinile, stetoscopul şi ce am în cap. Era să uit. Şi cu laptopul la coada vacii. Ca să implementăm aşa-zisa reformă. Ne mor copiii de leucemie că, deh, suntem prea săraci sau nepăsători ca să-i tratăm în ţară. Mor adulţii de cancer că, deh, nu avem bani să investim în cercetare şi studii clinice. Mor bătrânii singuri şi de multe ori în sărăcie că, deh, aşa le arătăm noi recunoştinţa celor care au construit România desculţi. România asta de care ne batem joc acum. Dar nu e nimic. Avem sisteme informatice, pe mulţi bani publici, ca să facem managementul sărăciei.
Cum începe ziua mea? Cu întrebări. Dacă am curent. Dacă am internet. Dacă funcţionează cardul de sănătate. Dacă sunt serverele online. Cu variabilele de care a ajuns să depindă actul medical. Că, deh, reformă. Cu astea începe. Am ajuns sclavul tastelor. Şi toţi pacienţii stau cu ochii pe Hipocrat să vadă dacă e online.
Cu toate astea, aloc mult timp pacientului. Pentru mine el este cel mai important. Discuţiile, examenul clinic complet, atenţia şi răbdarea. Grija. Despre asta e vorba atunci când îmbrac halatul alb. Nu lucrez cu programări. Nu-s curios. Uşa cabinetului e deschisă pentru toţi cei care au nevoie de mine. Nu mă interesează limitarea de 20 de consultaţii pe zi. Nu pot refuza un copil care este numărul 21. Nu pot aplica anumite norme făcute de oameni care nu au absolut nicio treabă cu medicina şi nu înţeleg ce înseamnă responsabilitatea faţă de pacient. Dar, deh, sunt în posturi de decizie. Nah, poate ajung şi eu ministru la zootehnie, deși nu ştiu care e raţa şi care gâsca. S-ar putea chiar să fac şi legi. Cine ştie? E permis să faci ziua ce visezi noaptea, nu? Aşa pare că e condusă ţara asta. Cel mai mult îmi place să vizitez pacienţii la domiciliu. Să-i cunosc în mediul lor. Şi merg în orice condiţii. Nu conteaza că e caniculă. Că e praf. Nu contează că plouă şi e noroi până la genunchi. Nu contează că e iarnă şi abia ţin hârbul cu care circul pe drum. Îmi place ceea ce fac. Ştiu că de deciziile mele, luate în câteva secunde, depinde evoluţia ulterioară a bolnavului. Sunt zile în care trebuie să te comporţi ca şi cum ai fi turnat din oţel. Alea în care vizitezi bolnavii terminali. Şi priveşti dincolo de ochii lor. În abisul fricii de moarte. În abisul durerii şi suferinţei. Şi vii şi faci antalgice. Şi mai spui o vorbă. Şi încerci din răsputeri să nu striveşti speranţele care se pun în tine. Şi încerci să nu dai speranţe false. Doar taci. Şi priveşti. Şi pleci cu un mare nod în gât. Zile în care îmi doresc să o fi ascultat pe mama când mi-a spus să mă fac ceasornicar.
În fiecare zi îmi caut locul
Medicina de linia întâi nu e pentru oricine. Eşti obligat să te strecori prin hăţisul de norme şi protocoale. Ca să nu iei amendă în caz că îndrăzneşti să pui deasupra a orice interesul pacientului. Nu poţi practica fără dragoste de oameni. Şi fără sânge suficient în anumite organe pentru a face şi educaţie pe un ton tăios când e cazul. Ca atunci când auzi că un sugar a fost hrănit cu sarmale. Că, nah, îi era poftă.
Şi totuşi peste toate astea e ceva. E mirosul ăla de pe câmpuri toamna. E splendoarea aia de iarnă grea. E modul în care te privesc oamenii. E modul în care te priveşti tu în oglindă. E modul în care uneori România asta, care face toate eforturile să te alunge, îţi arată că tu nu poţi fără ea şi ea nu poate fără tine. Poate mulţi dintre noi practicăm în multe locuri o medicină cu iz de ev mediu, dar, la naiba!, ne-am adaptat.
În fiecare zi îmi caut locul. Că nu mai ştiu ce sunt. Medic? Patron? Angajator? Persoană juridică? Contabil? Manager? Informatician? Amendat? Pârât? Petent? În fiecare zi caut actul medical printre hârtii, taste, carduri, scrisori medicale, reţete compensate, dări de seamă, protocoale, softuri, registru unic de control, imputaţii, sancţiuni, facturi.
În fiecare zi mă caut pe mine, cel din linia întâi. E atât de simplu. Sau nu?
citeste si
