In memoriam: Adrian Fronea, Dana Romano, prof dr Dan Tulbure, prof dr Serban Marinescu. R.I.P.
Autor Elena Copaciu
Când am ales o carieră în medicină, fiecare dintre noi, medicii, am avut propria motivație. Și știam că rostul meseriei este să prevină, să trateze boala și să redea pacientului starea de bine, cea mai bună calitatea a vieții pe care starea anterioară a organismului său o permite. Nu cred că sunt prea mulți din cei care la 18 ani se pregătesc pentru marele examen de admitere la o universitate de medicină, care să se gândească la moarte! Ceea ce pare greu de înțeles, câtă vreme în mod indubitabil și de necontestat, viața fiecăruia dintre noi ajunge mai devreme sau mai târziu la un capăt de drum. Jurământul lui Hipocrat nu spune nimic despre înfruntarea discipolilor lui cu moartea, nici cel al lui Maimonide, nici formele moderne de legământ la debutul în meserie.
Și totuși, din primele clipe în care venim în contact cu bolnavii, practic spectrul morții merge alături de noi, pas cu pas, salon de salon, spital de spital, bolnav de bolnav, pentru tot restul vieții noastre profesionale. Câteodată rolurile se schimbă brutal și vindecătorul, cel de la care se așteaptă izbăvirea de boală, devine pacient sau chiar următorul care moare! Într-un spital se intersectează povești de viață și destine, sunt întâmplări pe care nu le găsești în cărțile de ficțiune și, mai ales cei din specialitățile care sunt mereu la granița dintre a fi sau a nu fi, dintre viață și moarte, știm că, uneori realitatea poate fi mai crudă decât orice roman de groază, mai năucitoare ca orice ”breaking news”, brutală, nemiloasă, un fel de ruletă rusească cu pauze și acutizări aleatorii!
