În peregrinările prin alte ţări, am întâlnit şi am avut ocazia să vorbesc cu mai mulţi foşti colegi, foşti rezidenţi, foşti pacienţi, cu toţii plecaţi pe alte meleaguri. După bucuria revederii, am avut ocazia să constat un lucru care m-a pus pe gânduri: cei mai mulţi vorbeau despre ţară, despre locurile în care au lucrat, cu detaşare, chiar cu reproş şi cu nuanţe ironice. Întrebaţi dacă vor mai vizita ţara, răspundeau, cu o aroganţă nedisimulată, că preferă să-şi facă vacanţa în Austria şi că nu ajung să mai vadă locurile natale. În spatele acestor vorbe însă, am putut identifica reproşuri ascunse, care demonstrau că ne cam pierdem vremea, noi, cei care am rămas. Toate, exprimate cu o oarecare desconsiderare în glas.

   De câte ori îi aud, mă întreb: oare eu sau cei care am rămas în ţară cu ce am greşit? Sigur că, aşa cum spunea un coleg de vârsta mea, plecat în Franţa ca medic de policlinică într-un mic orăşel, salariul pe care-l lua, de şase mii de euro, cu tot felul de facilităţi oferite de autorităţi – de la scutiri de taxe pe şase luni, până la oferirea unei locuinţe de serviciu –, poate fi o ofertă extrem de atractivă care să te facă să uiţi de unde ai plecat. Sigur că un confort financiar, cu o presiune mai mică la momentul consultaţiei, unde totul este bine programat – pacienţii nevenind la cozi interminabile, cu presiuni şi vociferări în faţa cabinetului – par lucruri civilizate şi la fel de interesante pentru orice medic. Dacă mă mai gândesc şi la categoriile de bolnavi care-i vizitează în străinătate, unde procentele celor needucaţi, celor cu o igienă corporală deficitară sau celor care nu ştiu să respecte un halat alb este mult mai mic, probabil că mulţi ar fi înclinaţi să părăsească această ţară. La aceasta se adaugă şi ultimele evenimente din ţară. Negocieri infinite pentru un 6% decent, marşul tăcerii, interpretările care se dau în presă, legate ba de salariul profesorilor universitari (care pare prea mare), ba de cel al rezidenţilor, care ar trebui chipurile să se mulţumească şi cu o creştere de 34%, ar putea să ne inducă, celor rămaşi, dorul de plecare.

   Celor care au rezistat în România li se pot reproşa multe. Dacă mă gândesc că acceptăm să fim bombardaţi de pacienţi cu tot felul de cerinţe, care mai de care mai „imposibile“ (asigurarea unor medicaţii care nu există la noi, linii de terapie pe care nu ni le putem permite, decenţe de îngrijire uneori imposibil de realizat, investigaţii la aparate sau instrumente pe care nu le avem), ne-am putea simţi „vinovaţi“. Tot aşa, dacă mă gândesc la multitudinea de hârtii şi „crevase“ birocratice pe care trebuie să le traversăm împreună cu bolnavii noştri, de asemenea, am putea să ne facem reproşuri. Poate că era mai simplu să ne punem căciula pe-o ureche şi să ne gândim la binele personal.

   Poate că nu trebuia să tăcem atâta timp. Dacă mai eram într-o eră comunistă, am fi putut apela la atât de uzitatele şi uzatele butaforii pe teme patriotice. Poate, ca profesor, aş putea să-mi reproşez că nu am făcut suficiente investiţii în tinerele vlăstare, să le încurajez să spargă tiparele practicii, că nu m-am opus unor ascensiuni profesionale care nu erau pe măsura calităţii umane afişate, că am acceptat încorsetări dictate de precepte care nu au nimic de-a face cu medicina. Un lucru însă trebuie spus: acolo unde ajung, mulţi colegi au satisfacţii financiare, sunt respectaţi ca medici, aşa cum ar trebui să fie halatele albe respectate în orice ţară. Dar ceea ce nu ştiu ei sau află de multe ori prea târziu, este că acoperă nişte goluri într-un alt sistem, de unde doctorii autohtoni pleacă, la rândul lor, spre alte reţele, spre mai bine. Iar ei, cel puţin pentru o generaţie, vor fi „români“ printre indigeni. Vorba aceea: mai binele este duşmanul binelui.

   Mai rămâne şi o altă întrebare, ca posibil răspuns: să facem reproşuri celor care au alte trasee profesionale, mai simple, cu mai multe facilităţi şi mai ofertante, sau celor care, după ce au „furat“ ceva din străinătate, în sensul bun al cuvântului, dar au refuzat oferte tentante de a rămâne, s-au întors, pentru a pune umărul tot acolo unde au fost învăţaţi să robotească. Probabil că proverbul românesc care spune că, decât ultimul în oraş, mai bine primul în sat, are o sămânţă de adevăr.

   Şi totuşi, poate că şi noi greşim, dacă mă gândesc câţi pacienţi consultă întâi doctori din străinătate şi abia apoi acei medici „de ţară“ pe care-i au la dispoziţie, dacă mă gândesc că protipendada noastră frecventează spitale din Austria sau Turcia (pentru ei nu mai există medicii români) ori dacă mă gândesc la privirile reprobabile şi uneori scârbite pe care mi le aruncă vreun vameş sau vreun taximetrist din altă ţară, când află că sunt român, doar pentru că noi nu am reuşit să-i stopăm pe acei conaţionali care excelează în furturi, crime şi alte afaceri necurate. Poate că avem o vină naţională, dar vorbim prea puţin despre ea în toate talk-showurile cu care ne asasinează televiziunile noastre.