Una din marile terori suportate în România este că nu poţi sta în spaţii închise pentru că duhneşte a fum de ţigară. Orice tentativă de a avea o viaţă socială trebuie plătită scump; ori te afumi ca porcul de Crăciun ori te converteşti la clubul fumătorilor.  Alternativele sunt extrem de puţine, sunt oraşe unde nici nu s-a auzit de restaurante, cluburi pentru nefumători, iar acelea care au spaţii amenajate special rareori respectă normele. Din acest motiv, am auzit din gura multora că au renunţat să mai „iasă în oraş”, să-şi mai întâlnească prietenii altundeva decât acasă. Mă număr printre ei.

În nenumărate experienţe greţoase, am întâlnit şi fumători cu bun simţ, responsabili, gata să-şi arunce ţigara, dacă observau că-i afectează pe cei din jur, dar cei mai mulţi sunt nişte mârlani care ar fuma şi în dormitorul copiiilor pentru a simţi în nări miros de nicotină. Pe ei îi identificam uşor; solicitându-le să se oprească, îţi răspund înjurând sau sfidător. Avocaţilor acestei categorii le spunem că indivizii respectivi n-au auzit de pipa intelectuală, n-au experimentat tutunul englezesc. Avem de-a face doar cu spectacolul consumatorist al unui viciu degrandant, transformat de stat într-o sursă de venit şi de industrie într-o formă de sclavie.

Pentru astfel de cetăţeni, inamicii celorlalţi, şi teoreticienii libertăţii lor neîngrădite, a apărut o lege. Habar n-am cum a trecut de Parlament, cum au ratat aleşii un ciubuc din partea marilor producători de tutun, cum de nu au ciuntit-o ca s-o facă inaplicabilă. Cum de nu s-au opus Finanţele de spaima scăderii încasărilor din accize. Cert este că ea se află pe drumul promulgării. Această lege are un rol de disciplinare a unui abuz făcut de generaţii. E ca interzicerea urinatului sau defecatului în public. Nimic nu este mai preţios ca aerul pe care-l respiri.

Pentru fumătorii abuzatori, complet indiferenţi la disconfortul sau chiar suferinţa provocată celorlalţi, îmi doresc, pentru o perioadă, să se simtă stigmatizaţi, defavorizaţi, aşa cum se simt, de când mă ştiu, nefumătorii. Să înţeleagă prin ce au trecut ceilalţi. Mă îndoiesc însă că se va ajunge până aici. La modul în care se aplică legile în România, mai degrabă totul se va rezuma la o parodie, care se va sfârşi, în scurt timp, epuizată de contestaţii şi aranjamente. De pildă, CFR interzice de ceva ani fumatul în trenuri, dar frecvent naşii poştesc cot la cot cu fumătorii pe culoare. Oare câte amenzi s-au dat, după milioane de ţigări fumate?

Se ştie de mult că, la fiecare sfert de oră, un român moare ca urmare directă a consumului de tutun (30.000 pe an!). Şi nu de anul trecut. Prin urmare, să o spunem deschis: acestă lege nu este determinată de îngrijorările privind sănătatea naţiunii, ci este strâns legată de respectul pe care suntem datori să-l acordăm celorlalţi. Are un rol civilizator. Este limpede că, dacă totul s-ar fi rezumat la o chestiune legată de sănătate, probabil discuţia ar fi fost tranşată de mult, aşa cum s-a procedat cu o mare parte a stupefiantelor. Statul are un interes direct ca businessul tutunului să meargă, iar în această afacere este un ipocrit desăvârşit. Obţine sume imense din taxele pe tutun, din comercializarea şi rezultatul socializării în jurul acestui viciu. De aceea îl tolerează, dar formele toleranţei nu fac decât să crească direct sau indirect cheltuielile pentru sănătate. Prin legea antifumat statul renunţă la o parte din ipocrizie. Dar nu complet. În momentul în care vom observa şi voinţa reală ca noua lege să fie aplicată, când statul va facilita implicarea ONG-urilor şi societăţii, abia atunci îl vom credita. Ar fi de dorit un DNA al fumatului, format din cetăţeni vigilenţi şi de bună credinţă, nu funcţionari coruptibili puşi pe controale. Corupţia nu te ucide din prima. Te poate afuma o vreme.

Sursa