De când lumea şi pământul sau, mai bine zis, de când pruncii care merg la şcoală sunt scărmănaţi, obligatoriu, pentru a se verifica dacă nu poartă în podoaba capilară supărătoarele vieţuitoare numite păduchi - pediculoză, în limbaj medical - există, în fiecare unitate de învăţământ, cazuri de elevi puşi pe lista ruşinii. Zeci de mii de copii trec şi acum, în 2015, prin triajul obligatoriu la fiecare început de ciclu şcolar. Adică, să se ştie cum se întorc şcolarii în colectivitate, ca să nu izbucnească vreo epidemie. Perfect logic, normal şi sănătos, mai ales că în ciuda produselor de igienizare de toate felurile şi aflate pe toate drumurile, anual, sute de copii sunt găsiţi cu păduchi sau alte boli de piele.
Ce nu este sănătos în acest mecanism este că cifrele înregistrate ca urmare a acestor controale sunt de fapt la jumătate. Şi nu pentru că cei controlaţi n-ar fi verificaţi temeinic. Nu. Ci pentru că aproape jumătate din unităţile de învăţământ din judeţul Galaţi nu au fost călcate de picior de medic care să facă triajul la început de an. De la debutul noului an de învăţământ, elevi din 263 de şcoli au primit vizita medicilor. Iar în tot judeţul sunt, în total, 432 de unităţi. Parte dintre acestea sunt o mare necunoscută din punctul de vedere al stării sănătăţii elevilor, pentru că sunt în mediul rural, iar la ţară nu există medici şcolari, în timp ce medicii de familie nu sunt obligaţi să facă triajul. Trist, nu? Aşa, mii de copii pot merge şi sta luni întregi în colectivitate purtând nu doar păduchi, ci şi germenii unor boli contagioase ce pot ajunge cu uşurinţă şi la ceilalţi. Cine să ştie că elevul X din satul Y are hepatită, scarlatină sau scabie? Nu-i nimic, o să se afle mai târziu, când vom auzi că în şcoala cutare din vreun sat dintr-o zonă sărăcăcioasă a izbucnit o epidemie care nu s-a mai putut ascunde sub preş.
De suferit vor avea copiii şi familiile lor. Sănătatea publică, aceasta fiind valoarea atinsă de acest viciu al sistemului, este grav pusă în pericol încă de la nivelul grădiniţei sau al şcolii. Şi educaţia este afectată, pentru că acei copii care ajung să fie victime într-un cerc contagios vor fi obligaţi să stea cu săptămânile departe de şcoală.
În timp ce micuţii de la ţară sunt lipsiţi de un banal control „la păduchi”, regulile privind acceptarea copiilor în colectivitate se complică de la un an la altul. Părintele trebuie să alerge după avize, ştampile de la specialişti care să le ateste că ochii, nasul, inima sau psihicul copiilor sunt toate la locul lor şi funcţionează cum trebuie. Stai la coadă într-un spital public sau scoţi banul şi rezolvi într-o jumătate de oră la o clinică privată. Sistemul e satisfăcut, iar medicul e mulţumit. Nu ca doctorul de la ţară, care are un cabinet individual la care ajunge câteva ore pe săptămână. Acela nu mai are disponibilitate să caute de păduchi copiii de la grădiniţa sau de la şcoala sătească doar pentru că sistemul de învăţământ nu reuşeşte să atragă specialişti proprii. Şi, între noi fie vorba, la ce bun să mai fii medic de şcoală? De ceva vreme, aceştia nu mai pot face nici banalele vaccinuri, devenind, încet încet, nişte simpli observatori cu diplome.
