Drumul ştiinţei nu-i deloc lipsit de erori. Uneori se fac greşeli, unele dintre ele de-a dreptul copilăreşti. Dar, de cele mai multe ori, metoda ştiinţifică de cunoaştere a lumii oferă căile prin care greşelile să fie eliminate, pentru că ştiinţa, dincolo de teorii, are nevoie de experimente clare, care să îi confirme afirmaţiile. Să vorbim despre apa polimerizată, poliapa.…

Povestea noastră începe undeva pe la începutul anilor 1960. Fizicianul sovietic Nikolai Fediakin, care lucra într-un mic laborator din oraşul Kostroma, a efectuat un şir de experimente cu un rezultat surprinzător. Atunci când apa pură se condensa sau trecea prin nişte tuburi capilare (cu diametrul interior mai mic de 20 microni), fabricate din cuarţ, ea se separa în două componente, o apă normală şi o apă de 20 de ori mai vâscoasă, de circa 1,3 mai densă decât apa normală, cu un punct de fierbere în jur de 150 grade C şi unul de îngheţ de circa -40 grade C.

Această nouă apă, vedeţi şi dumneavoastră, era una cât se poate de ciudată. Rezultatul era mult prea extraordinar ca să nu merite o analiză mai detaliată. Aşa că experimentele au fost repetate la Moscova, împreună cu Boris Deriagin, un adevărat savant specializat în chimia fizică, renumit pentru lucrările sale din domeniul straturilor coloidale subţiri. Deriagin mai era renumit şi pentru meticulozitatea cu care efectua fiecare experiment. Iar experimentele riguroase ale lui Deriagin au confirmat existenţa acestei ape stranii. Rezultatele au fost prezentate în mai multe publicaţii sovietice de specialitate, inclusiv în limba engleză. Dar nimeni nu părea să bage de seamă existenţa acestei ape anormale. Lucrurile s-ar fi oprit aici pentru multă vreme, dacă în 1966 Deriagin nu ar fi ţinut câteva conferinţe în Marea Britanie, unde a adus la cunoştinţă oamenilor de ştiinţă din occident informaţiile legate de apa anormală.

131107_SCI_Polywater.jpg.CROP.promo-mediumlarge
Un tub capilar în care s-a format poliapa. (Credit National Bureau of Standards)

POLIAPA AR DISTRUGE VIAŢA DE PE PĂMÂNT
Imediat, în ciuda neîncrederii generale, au fost declanşate noi experimente, care să verifice existenţa acestei noi ape. Şi dintr-o dată, ca la o apăsare pe un buton, au început să curgă lucrările ştiinţifice care confirmau rezultatele cercetătorilor sovietici. Chiar şi marina americană a devenit brusc interesată de subiect. Specialiştii militari întrevedeau aplicaţii militare pentru această apă ciudată, sau poliapa (polywater), cum o voi numi în continuare. Cel mai spectaculos rezultat a venit în anul 1969 când un grup de cercetători de la Biroul de Standarde al SUA a publicat un articol în care era prezentat spectrul de infraroşu al acestei poliape. Acest spectru prezenta nişte benzi stranii, care nu corespundeau cu nimic din ceea ce se cercetase până atunci. Au fost făcute comparaţii cu mai bine de 100.000 de spectre cunoscute şi nu a fost găsit nimic asemănător cu benzile poliapei. Pe baza acestora, ei au tras concluzia că avem de-a face cu o apă polimerizată (de aici şi numele de poliapă). În poliapă, moleculele de H2O se leagă între ele, formând o structură hexagonală.

131107_SCI_PolywaterDiagram.jpg.CROP.promovar-mediumlarge
Ipotetica structură hexagonală a poliapei (Credit National Bureau of Standards)

Unii cercetători indicau nişte lucruri ciudate cu această apă. Poliapa este mai stabilă decât apa obişnuită, spuneau ei. Poliapa nu există aici, pe Pământ, pentru că nu sunt condiţii pentru ea, dar poliapa ar putea fi un fel de germene, care ar putea contamina apa normală, transformând-o în apă polimerizată. Dacă cercetătorii ar produce cantităţi mai mari de poliapă, atunci ar exista riscul polimerizării apei terestre. Se sugera chiar că pe Venus întreaga apă s-a transformat în poliapă, datorită condiţiilor de acolo. Cercetătorul britanic F.J. Donahoe a publicat în 1969 o scrisoare către revista Nature, în care spunea că ”Eu cred că acest polimer este cel mai periculos material de pe Pământ. Trebuie depuse toate eforturile pentru a asigura securitatea totală înainte de a produce [poliapa] în scopuri comerciale. De îndată ce nucleii de polimer se vor dispersa în sol va fi prea târziu pentru orice acţiune. [...] Ameninţarea este mai mare decât cea a oricărui virus cunoscut, dacă nu vom lua măsurile de siguranţă necesare…” Vă daţi seama că această poliapă ar fi riscat să distrugă toată viaţa de pe Pământ. Noroc că se producea în cantităţi extrem de mici… Felix Frank, un cercetător american care s-a ocupat de cazul poliapei, relata o poveste oarecum amuzantă despre un cercetător care, ajutat de un student foarte răbdător, a încercat luni în şir să obţină cantităţi mai mari de poliapă. A reuşit să fabrice o picătură ceva mai mare…

De fapt aici era şi problema pe care o ridicau cei ce se îndoiau de existenţa poliapei. Aceşti sceptici nesuferiţi (scepticii sunt prin definiție nesuferiți) spuneau că, probabil, poliapa nu este decât rezultatul unor contaminări din laborator. În scenă intră şi marele fizician Richard Feynman, care a declarat că ”Nu cred în existenţa poliapei, deoarece, dacă ea ar exista, ar trebui să credem în existenţa unor fiinţe care nu mai au nevoie de mâncare. Ar fi suficient ca ele să bea apă şi să excrete poliapă [folosind energia degajată prin conversia apei în forma ei mai stabilă, pentru a-şi alimenta metabolismul].”

Abstract-Water-Drops-Hd

Adepţii poliapei ripostau spunând că ştiu ei bine ce fac, că au asigurat ca nicio contaminare să nu se producă pe timpul experimentelor. Iar experimentele se desfăşurau pe bandă rulantă, articole apăreau cu sutele, dar lucrurile rămâneau neclare. Poliapa nu putea fi prinsă în teorie, nu putea fi explicată în niciun fel.

Lucrurile aveau să se lămurească în 1972, printr-o adevărată lovitură de teatru. Denis Rousseau de la Laboratoarele Bell, înfuriat din pricina incertitudinilor legate de poliapă, decide să folosească propria transpiraţie, în loc de apă pură. Rezultatul a fost colosal. A obţinut şi în acest caz ceea ce până atunci se credea a fi apă polimerizată! Punct!

Experimente ulterioare au demonstrat că atunci când sunt asigurate condiţiile necesare, atunci când este înlăturată cu grijă orice posibilitate de contaminare, poliapa nu mai apare. Iar imaginile obţinute cu ajutorul microscopului electronic au arătat că, de fapt, eşantioanele de poliapă conţin urme de contaminanţi, de la siliciu până la fosfolipide. Lucrurile erau acum atât de clare încât aproape peste noapte toţi cercetătorii, inclusiv cei sovietici, au renunţat la poliapă.

Front image_drinking-water

Ca de obicei, unii văd în asta obișnuita conspirație mondială, care face ce face și ocultează accesul la adevărata cunoaștere științifică. Unii încă mai cred că ”apa hexagonală” este una benefic energizată. Se vând tot soiul de dispozitive care fac ca apa să devină ”hexagonală”. Am văzut la tv un prof. univ. dr. care vorbea serios tot despre… ”apa hexagonală”. Dar aste este o cu totul altă poveste, una care ar trebui să înceapă cu întrebarea: de cred oamenii în năzbâtiile evidente?

Precizez că în acest caz nu avem de-a face cu o fraudă ştiinţifică. Nimeni nu a dorit să obţină glorie pe căi necinstite. Avem doar experimente efectuate în condiţii incorecte. Metoda ştiinţifică de cunoaştere are marele avantaj că poate elimina, mai greu sau mai uşor, acest tip de erori. Oamenii de ştiinţă verifică în permanenţă rezultatele obţinute, repetă la nesfârşit experimentele, tocmai din pricină că ei sunt conduşi de o formă de scepticism sănătos, care nu ia în seamă orice afirmaţie, câtă vreme nu există certitudinea experimentelor corecte. Vedeţi şi dumneavoastră cât de uşor se poate greşi, chiar în ştiinţa serioasă…

BONUS: O SUBSTANŢĂ PERICULOASA
Apropo de conspirații mondiale.

”De curând s-a descoperit că sistemele de alimentare cu apă au fost contaminate cu un compus chimic foarte periculos. Acest compus chimic este incolor, inodor, lipsit de gust şi se dizolvă complet în apă. Până în prezent nu a fost luată nicio măsură împotriva acestui compus chimic periculos.
Substanţa de numeşte monoxid de dihidrogen şi are următoarele proprietăţi:
Este utilizată ca solvent industrial şi ca agent de răcire
Este utilizată la fabricarea polistirenului
Este utilizată în experimente pe animale
Este utilizată pentru aplicarea pesticidelor
Este utilizată în centralele nucleare
Accelerează procesul de ruginire a oţelului
Contribuie la procesele de eroziune a solului
Inhalarea acestei substanţe poate produce moartea în numai câteva minute
În anumite condiţii produce arsuri severe
Are o contribuţie majoră la efectul de seră
Poate distruge betonul şi sticla, contribuie la degradarea şoselelor
Au fost semnalate cazuri în care a produs defecţiuni electrice
A avut o contribuţie majoră la catastrofa navetei spaţiale Challanger
În ţările lumii a treia provoacă anual mii de morţi, deoarece guvernele de acolo nu pot controla ameninţarea
Cantităţi mari din această substanţă se găsesc în râuri, lacuri, oceane şi în sistemul de distribuţie a apei potabile; deja a contaminat apa freatică
Guvernul nostru cheltuieşte milioane de dolari pentru a încerca să controleze acest compus chimic periculos
În fiecare zi sute de laboratoare secrete primesc şi folosesc mii de tone din această substanţă mortală
Mai multe agenţii guvernamentale urmăresc continuu gradul de contaminare
Guvernul a refuzat să interzică producerea, distribuirea şi folosirea acestui compus chimic datorită importanţei lui pentru sănătatea economică a naţiunii
Să acţionăm acum, pentru a stopa contaminările viitoare! Căutaţi mai multe informaţii despre acest produs chimic! Cea ce nu ştiţi poate aduce răul, dumneavoastră şi întregii lumi!”

bandhmo2

Textul de mai sus este unul real. Mai mult decât atât, cu o singură excepţie, conţine adevărul. Excepţia este referirea permanentă la pericol. Monoxidul de dihidrogen nu este altceva decât acid hidroxilic sau hidrogen hidroxid sau… H2O, adică apă, apă din aceea banală, din care bem cu toţii și despre care unii cred că ar avea proprietăți misterioase.

Totul a început cu o glumă, prin 1989, când afişe cu textul de mai sus au împânzit campusul universităţii Santa Cruz. Ideea s-a născut în capetele a trei tineri, Eric Lechner, Lars Norpchen şi Matthew Kaufman, care, la rândul lor, citiseră un articol despre hidroxidul de hidrogen într-un ziar din Michigan. Gluma este glumă, până în clipa în care este luată în serios. Aţi putea crede că nu e cazul. Ba este!

S-a întâmplat în 2004, în orășelul Aliso Viejo, California. Oficialii oraşului erau atât de îngrijoraţi în legătură cu proprietăţile periculoase ale monoxidului de dihidrogen, încât au avut în vedere interzicerea paharelor de polistiren, după ce au aflat că acest compus chimic este folosit la fabricarea lor. Ca urmare, consiliul local a planificat votarea unei hotărâri, prin care să se interzică folosirea obiectelor din polistiren la evenimentele sponsorizate de primărie. Printre motivele interzicerii figura şi faptul că la fabricarea polistirenului este folosită ”o substanţă care ameninţă sănătatea şi siguranţa oamenilor”. Consilierii nu au apucat să se facă de râs, cinevea le-a spus cum stau lucrurile cu monoxidul de dihdrogen și votarea hotărârii a fost scoasă de pe agenda consiliului local. „Este neplăcut,” declara city manager-ul orășelui american, David J. Norman, „asistenţii noştri nu s-au informat cum trebuie. Se pare că ei au căzut victimă unuia dintre site-urile Web, în care se atrăgea atenţia că monoxidul de dihidrogen este un compus chimic fără miros şi fără gust care poate produce moartea atunci când este inhalat.”

Danger_sign_hydrogen

Acum vă aduceţi şi dumneavoastră aminte de parlamentarii noştri, care erau indignaţi, prin anii 1990, de poluarea cu hidrogen şi oxigen a apei potabile… Însă mie problema îmi pare atât amuzantă, cât şi gravă. Pe undeva lipsește ceva. Unde mai este rațiunea? Unde mai este puterea de a recunoaște că nu știi ce să spui în legătură cu o anumită afirmație, că nu știi răspunsul la o anumită întrebare?

Sursa

  • Newsletter


  • Centrul Medical NOVA VITA TgMures Specialitati chirurgicale

  • Centrul Medical NOVA VITA TgMures Specialitati medicale

  • "Sănătatea e darul cel mai frumos şi mai bogat pe care natura ştie să-l facă."
    Michel de Montaigne
    "Un sistem de medicină de familie foarte bine pus la punct, cu medici bine pregătiţi si informati va face ca pacienţii să nu fie nevoiţi să se ducă la spital cu orice afecţiune minoră". Tony Mathie, președintele WONCA Europe
    admin@amfms.ro