27 de ani petrecuţi în grija aceleiaşi comunităţi sunt un angajament greu descifrabil astăzi, într-o lume a schimbărilor, mutărilor şi a căutărilor. Dr. Marlena Bulgărescu este, din 1987, medic de familie în comuna Margina din judeţul Timiş. A ales să lucreze acolo pentru că îşi dorea să se întoarcă în locul în care crescuse. Timpul a adus greutăţi pe care medicul nu le anticipase şi care au transformat entuziasmul şi curajul tinereţii în prudenţă şi acceptare. Pe listele ei sunt puţin peste 1.100 de pacienţi, dar numărul lor scade de la an la an.

– Suntem două doctoriţe la 2.000 de oameni. Nici nu ştiu dacă mai sunt 2.000, au tot plecat. E o zonă defavorizată; s-au făcut actele pentru a o declara aşa, pe la începutul anilor 2000, dar Guvernul nu a aprobat. Nu avem nimic aici. A fost zonă industrială, dar astăzi industrie nu mai e de niciun fel şi-atunci tineretul a plecat, că nu au ce să facă. Nici agricultură nu poţi face, terenul nu este propice.

Omul de la ţară merge la spital când nu mai poate

– Cu ce gânduri aţi început să lucraţi în Margina?

– Altceva e când eşti tânăr. Pe vremea aceea, făceam de toate. Nu ţi-era frică, aşa cum îţi e acum, de malpraxis. Azi medicul e vinovat pentru toate, toţi îl acuză. Aşa că începi să fii mai rezervat, ca să nu o încurci. Este greu, pentru că nu întotdeauna pacienţii ajung la specialist, deşi primesc trimiteri. Cel mai apropiat spital este la Făget, la şapte kilometri, dar este un spital mic: nu are neurolog, nu are orelist, nu are oftalmolog, dermatolog, ortoped. Şi-atunci e destul de dificil. Legislaţia e destul de greoaie pentru noi, ca medici de familie şi pentru oameni, că nu se pot deplasa. Populaţia e îmbătrânită, banii sunt puţini, orice drum costă. În ambulatoriu nu prea găseşti nimic gratuit. Doar cu programări cu mult timp înainte. Păi, omul de la ţară se duce când nu mai poate.

   – La spital în Timişoara ar putea beneficia de mai multe servicii...

– Da, doar că Timişoara e la 100 de kilometri distanţă faţă de noi. Ca să te internezi în spital la Timişoara, dacă nu te duci cu salvarea, de urgenţă – şi am avut cazuri când chiar şi-aşa i-au trimis înapoi –, nu poţi să intri, pentru că nu sunt locuri. Cronicii aproape că nu beneficiază de investigaţii gratuite. Spitalul din apropiere, de la Făget, nu are gratuitate pe ambulatoriu la laborator. Nici radiologia, în ambulatoriu. Toate investigaţiile pe care le facem se plătesc. Şi vă daţi seama că nu pot să îl conving uşor pe om: „Du-te, fă-ţi investigaţii!“, când el are acolo câteva sute de lei să trăiască de la o lună la alta. Foarte greu se duce la investigaţii. Prevenţia la noi rămâne doar o teorie şi cred că aşa va fi nu ştiu câte generaţii după noi. Aşa cum am pacienţi care vin lunar după reţetă, am şi pacienţi care nu iau niciun tratament, îl refuză, deşi au nevoie de el.

La farmacie ca la aprozar

Prevenţie la noi nu se poate face

– Cum se reflectă nivelul de trai scăzut al comunei în posibilităţile pacienţilor de a vă urma indicaţiile?

– Să zicem, de exemplu, că un procent de 5–10% poate respecta sfaturile legate de dietă, stil de viaţă. Dacă încerc să dau cuiva un tratament ceva mai nou, îl urmează o lună, după care vine şi spune: „Să nu mai îmi daţi din acesta, că e prea scump şi eu nu mai iau“. Asta e problema cea mai acută: banii. Bănăţenii, în general, caută să îşi facă frumos în casă, să arate bine, dar pe partea cealaltă, cu prevenţia şi sănătatea… mai puţin. Nu că sunt needucaţi; ştiu, dar aleg varianta care li se pare mai comodă. Eu îi cunosc bine, deja am ajuns la a treia generaţie de pacienţi. În plus, sunt mulţi care insistă că nu vor să meargă la specialist, deşi primesc trimitere. Doar dacă nu vor nicicum, mă bag. În general, dacă pot să îi lămuresc şi ştiu că situaţia mă depăşeşte, încerc să îi trimit către medicii specialişti.

– Se întâmplă des să se opună?

– Da, destul de des, cazuri incipiente de hipertensiune, dislipidemii. Am pacienţi cărora le dau tratament şi trimitere şi nu se duc. Cel mult îi convingi să se ducă la Făget, unde este totuşi un spital limitat, nu se pot face prea multe investigaţii.  Care nu vor, nu vor. Le explic, dar degeaba. Am pacient cu tensiune peste 200, îi spun ce tratament să ia, la care el: „Nu-i nimic, nu simt nimic şi nu vreau să iau niciun tratament“. Reacţionează abia când le e foarte rău: atunci se duc şi ar face orice să fie ajutaţi, ca toată lumea. Deci, prevenţie la noi nu se poate face. Asta e situaţia economică. Dacă nu i-ar costa atât, cred că s-ar duce mai mulţi.

– Ce v-a făcut să alegeţi să practicaţi medicina de familie în această localitate?

– Eram foarte ataşată de casa părintească. Am vrut să vin acasă. Aici mi-am crescut fiica, dar i-am spus: „Să nu fii fraieră ca mine să rămâi la sat“. Eu am avut plăcerea asta. În tinereţe a fost o zonă foarte bună. Acum, fabrica este o ruină. Stau vizavi de fabrică. Dacă aţi şti ce sentiment groaznic ai când te uiţi pe fereastră şi vezi ruina! În condiţiile de astăzi, nu aş mai veni aici.

– Am văzut că sunteţi înscrisă în programul EMC derulat de „Viaţa medicală“. De ce aţi ales acest program?

– Ştiţi că ne trebuie credite, iar, pentru mine, să merg la conferinţe la Timişoara nu e uşor. Nici nu eşti anunţat din timp, iar programările pacienţilor se fac de la o lună la alta. Când plec, trebuie să îi reprogramez pe toţi. Cu maşina mă costă 100 lei. Cam greu cu creditele. Şi-atunci am zis să mă înscriu în acest program şi să fac, aşa, o parte din ele. Mă ajută foarte mult şi informaţiile, deşi sunt prezentate la un nivel mai degrabă pentru specialişti. Unele aspecte nu sunt pentru medicii de familie, dar ceva-ceva învăţăm şi noi de-acolo.

Sursa