În acest moment, în lume se află peste 70 de milioane de psihopaţi. Anders Breivik, norvegianul zâmbitor care a omorât fără remuşcări 77 de oameni, este unul dintre ei. La proces, Anders a urmărit filmul masacrului în care se auzeau ţipetele copiilor ce strigau după ajutor, dar a rămas nemişcat. Mai mult, el a zis că ar face-o din nou.
Ce este, aşadar, un psihopat? Un criminal care ucide cu sânge rece? Nu numai. Pe psihopaţi îi poţi găsi în libertate, în posturi de conducere, organizând scheme piramidale complicate, falimentând mari întreprinderi sau regii de stat. Psihopaţii nu sunt numai acele persoane care te aleargă cu cuţitul ca să îţi fure poşeta, sau iubiţii şarmanţi cărora le place să te abuzeze emoţional. Psihopaţii din guverne ajung să conducă ţări şi uneori o fac bine.
Ce au în plus psihopaţii? Sau mai exact, ce au în minus? O ipoteză mai veche susţinea că trăsătura numărul unul a psihopaţilor este lipsa de empatie. Ei pot asista, fără nicio tresărire emoţională, la durerea altora. Dar asta fac şi piloţii de război care aruncă bombe peste femei şi copii sau chirurgii. Este chiar de dorit ca pe un chirurg să nu îl copleşească emoţiile, atunci când se află cu mâinile până la coate în abdomenul tău. Diferenţa dintre lipsa de empatie a unui chirurg şi a unui psihopat stă, în cele din urmă, în moralitatea actului.
Argument deosebit de important, mai ales atunci când se stabileşte numărul de ani de pedeapsă pentru unii care comit diverse infracţiuni (de la găinării mărunte, la furturi de sute de milioane de euro). Aceasta distincţie este majoră în mediul juridic, atunci când se construiesc defense de tip “nu şi-a dat seama ce face, nu a putut discerne între bine şi rău”. Oh, ba da, unii discern foarte clar între bine şi rău.
Diferenţa, dintre a face ani grei de puşcărie sau a fi spitalizat într-o secţie de psihiatrie, este dată de dovada responsabilităţii pe care o are cineva în momentul comiterii infracţiunii. Sunt psihopaţii responsabili pentru actele lor? Dacă pornim de la premisa că mintea este produsul determinismului biologic, atunci nimeni nu ar trebui să fie vinovat. Însă şi aici există nuanţe fine în stabilirea liberului arbitru şi a responsabilităţii actelor noastre, iar studiile puse la dispoziţie de ştiinţele cognitive şi neuroştiinţe oferă noi dovezi zilnic.
Să zicem că Breivik are un deficit al sistemului de neuroni oglindă care îi afectează nivelul de empatie. Cum stabilim nivelul lui de discernământ? Simplu: 1) Poate face diferenţa dintre bine şi rău? Dar mai ales, 2) Are remuşcări în privinţa faptelor comise?
În cazul lui Breivik, stabilirea vinovăţiei s-a făcut la numărul 2. Din punctul lui de vedere, el nu a făcut nimic rău. Nici Hitler, care era vegetarian şi iubea animalele, nu credea că a făcut ceva rău. Nici Stalin. Nici Kaczynski. Nici unul nu a avut remuşcări.
Psihopaţii ştiu că ce fac este rău, însă nivelul lor de empatie este atât de scăzut, încât consecinţele în urma cărora sunt răniţi, omorâţi sau prejudiciaţi alţi oameni, îi lasă reci. De aceea, este puţin probabil ca cineva care a comis infracţiuni o vreme îndelungată, să simtă o remuşcare veritabilă pentru a fi eliberat din închisoare înainte de termen. Un psihopat eliberat din închisoare, poate ajunge să se comporte corect, din punct de vedere legal, datorită constrângerilor şi presiunilor sociale, ci nu pentru că felul lui de a gândi sau trăsăturile lui de personalitate s-au transformat, din punct de vedere moral.
Cunoştinţele morale ale psihopaţilor sunt intacte, ei discern între bine şi rău, însă emoţiile coresponzătoare acestor cunoştinţe morale sunt compromise.
Un psihopat este capabil să privească o persoană care suferă şi să nu resimtă nimic. Înţelegerea empatică, a persoanelor normale, stă la baza nerănirii celorlalţi şi implicit la baza comportamentului moral. Nu rănesc pe altcineva pentru că îmi pot da seama, datorită empatiei, ce ar putea simţi. Psihopaţilor însă nu le pasă de ce simt ceilalţi.
Astfel, empatia deficitară este miezul diagnosticului în cazul tulburării de personalitate psihopată (antisocială). Psihopaţii arată un control inhibitor diminuat, un deficit care contribuie la comportamentul lor impulsiv, în special în contextul violenţei.
Problema care se ridică este următoarea: dacă aceştia au un deficit al sistemului de neuroni oglindă, care permite recunoaşterea distincţiei dintre bine şi rău, dar în acelaşi timp le generează un nivel redus de empatie, mai pot fi socotiţi ei responsabili – din punct de vedere legal, dacă nu moral- pentru infracţiunile comise?
Probabil că nu, însă privarea de libertate a psihopaţilor nu se face pentru reabilitarea lor, deoarece aceştia nu pot nici căpăta şi nici păstra responsabilitatea morală, ci pentru a ne pune pe noi, ceilalţi la adăpost. Închisoarea este pentru noi, nu pentru ei.
