În țara noastră, în special după aderarea la Uniunea Europeană, a devenit obligatorie adoptarea unei legislații care să reglementeze amănunțit malpraxisul medical, descris în practica de specialitate ca reprezentând un comportament inadecvat, inferior unor standarde de competență și de cunoaștere unanim instituite și acceptate de către corpul profesional, ce are la bază neglijența sau neștiința, generând, astfel, îngrijiri deficitare ce pot avea grave consecințe asupra pacientului. Ușor de sesizat este și faptul că legea malpraxisului medical oferă, din punct de vedere juridic, posibilitatea părților de a ajunge la un acord și de a obține compensații materiale pentru cel prejudiciat, încercându-se, în acest fel, o armonizare a legislației interne cu cea europeană, orientată mai degrabă către despăgubirea pacientului decât către pedepsirea medicului.
Secundum lege, încălcarea unei norme deontologice, fără ca pacientul să sufere un prejudiciu, poate atrage răspunderea disciplinară a medicului, însă în cazul în care conduita culpabilă a medicului are drept rezultat provocarea unei daune, survine răspunderea civilă delictuală pentru malpraxis, cunoscută în peisajul juridico-medical românesc și sub denumirea de„răspundere civilă medicală”.
În lumina noului Cod civil[1], răspunderea civilă este reglementată principial în Cartea a V-a „Despre obligații”, titlul al II-lea „Izvoarele obligațiilor”, fiindu-i consfințit Capitolul al IV-lea („Răspunderea civilă”), împărțit în șase secțiuni.
