Oficialii Ministerului Sănătăţii au produs recent un proiect de lege privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului. Cum a decurs dezbaterea ce a precedat proiectul? La o analiză a site-ului MS, a declaraţiilor înalţilor oficiali ori a comentariilor studenţilor care au semnat o petiţie „împotrivă“, observăm mai multe aspecte: secţiunea „Rezidenţiat“ de pe site este neprofesionistă şi pe alocuri nefuncţională; comunicarea intra- şi extraministerială a fost asincronă; comunicatele de presă au fost redundante; folosirea excesivă a cuvântului „flexibilizare“ l-a făcut să sune mai mult a „încovoiere“; la nivel ministerial s-a recunoscut lipsa de seriozitate a examenului de licenţă ori a pregătirii practice din perioada rezidenţiatului; nu există o situaţie clară a parcursului rezidenţilor; s-a făcut o lectură superficială a proiectului; studenţii au perceput documentul ministerial ca fiind în defavoarea lor.

   Parcurgând comentariile online ale studenţilor, notăm câteva chestiuni serioase pe care le aduc în discuţie: „Am fi cam naivi să credem că ordonanţa aceasta a fost emisă pentru binele studenţilor medicinişti din România“; „Era mai bine înainte!“; „Nu vreau să îmi fie furaţi ani!“; „Să mai stăm doi ani pe bară ca stagiar, în spitalele noastre, să fii ultimul din lanţul trofic“; „Nu e normal să ne oblige să rămânem în ţară şi să ne anunţe în ultimul an că notele din timpul facultăţii contează“; „Chiar te aştepţi să înveţi ceva în aproximativ trei-patru luni cât ai sta pe coridoarele unei anumite clinici? Ar fi o continuare a bătăii de joc din facultate, când 80% din stagiu însemna sprijinitul pereţilor“; „După ce că îmi tocesc toţi nervii şi sănătatea la UMF, nu accept să fiu luat de unul care face o facultate la Constanţa, Galaţi etc., unde se iau note extraordinar de mari (…)“.

   „Rezidenţiatul la noi e o glumă proastă“, afirma, în ianuarie 2013, Alexandru Călin, desemnat „studentul anului“ în România. „Ducem lipsă de lideri şi mentori care să inspire. Nu se stimulează dorinţa de a căuta“, observa în continuare Alexandru. Având experienţa unor stagii în diverse ţări occidentale, el a putut să identifice una din cauzele mai puţin discutate ale migraţiei medicilor români: „un exod spre acea atitudine care face lucrurile să meargă“.

   Rezidenţiatul este vital pregătirii medicale. Dar intr-o formă propice şi într-o atmosferă respirabilă. În sistemul educaţional medical românesc este, din nefericire, o concepţie neorganică; între cele trei perioade (facultate/rezidenţiat/specialitate) sunt imaginate şi chiar puse stăvilare, ce-l determină pe student/medic să le depăşească sau să caute sisteme pe care să nu le perceapă ca inamice. Acumularea de cunoştinţe şi palida practică din perioada facultăţii, practica însoţită de teorie din timpul rezidenţiatului cumulează un număr mare de ani, ce implică anume costuri. Din partea familiei studentului, a studentului/medicului şi a societăţii. Decidenţii comentează adesea că statului îi este dificilă susţinerea financiară pe termen îndelungat a medicilor în perioada de formare. Întrebarea ce se naşte aici este următoarea: fiind vorba de viaţă, de persoana umană, timpul mare până când un medic este închegat nu este justificat? Nu putem îngădui prematur unui tânăr medic să profeseze, fără a fi îndrumat de unul cu experienţă. După cum nu-i putem nega valoarea acestuia şi recunoaşte greşelile celuilalt, când este cazul.

   Observăm o anume ierarhie a opţiunilor pentru anumite specialităţi chirurgicale. Sunt preferate cele în care există posibilitatea însoţirii practicii dintr-un spital de stat cu una în domeniul privat (oftalmologie, ORL, chirurgie plastică). Urmează obstetrica-ginecologia şi, mai spre final, chirurgia generală, urologia şi neurochirurgia. Se induce o ierarhie subiectivă între specialităţi şi o inferiorizare a unora. Discriminări intra- şi intergrupale – medicale şi chirurgicale.

   Medicul nu e funcţionar şi nu poate avea o activitate care să presupună un program fix. Activitatea medicală este solicitantă şi, de aceea, a pune presiune pe rezidenţi ori a-i umili legislativ şi salarial nu face decât să le crească anxietatea şi tensiunea interioară. În 1908, Rudyard Kipling, adresându-se studenţilor medicinişti londonezi, îi întreba: „Aţi auzit de vreo legislaţie care să limiteze munca, randamentul dv.? Aţi auzit o lege de opt ore pe zi pentru medic? (…) Se pare că vi se cere să-i salvaţi pe ceilalţi. Nu există nicăieri prevăzut că este necesar să vă salvaţi pe voi înşivă“.

   Rezidenţiatul pe post, cu semnarea unui contract prin care medicul se obligă să lucreze în spitalul respectiv o perioadă stabilită; înlesnirea participării la diverse forme de pregătire în ţară sau străinătate, cu menţiunea revenirii la post; colaborarea factorilor responsabili pentru crearea unui climat favorabil stabilirii şi rămânerii pe o perioadă, cel puţin, a medicilor specialişti în diferite spitale din ţară – pot fi câteva soluţii.

   Chiar dacă discuţiile, comentariile şi mai puţin soluţiile prezentate la dezbateri s-au concentrat asupra unor anumite aspecte ce privesc rezidenţiatul, considerăm că e bine să vedem nu numai problemele legate de migraţia medicilor ce transpar din intenţiile guvernului român, ci şi alte câteva puncte dureroase: numărul de locuri de la facultăţile de medicină vs. calitatea actului didactic; disputa universitate de stat – universitate privată; diferenţele de percepţie ale centrelor universitare în ce priveşte calitatea; sistemul de predare/notare; lucrările de licenţă (plagiatul); tematica şi bibliografia pentru rezidenţiat; neadaptarea unor cursuri la nivel de rezidenţi; lipsa de interes faţă de studenţi/rezidenţi în unele clinici; neparticiparea rezidenţilor dintr-o anumită specialitate la activităţile din programul de formare; neincluderea rezidenţilor în echipele chirurgicale sau interzicerea de a efectua unele manevre sau intervenţii.