„Imaginează-ţi că te trezeşti închis într-o cutie. O cutie perfectă, potrivită fix trupului tău, care îţi urmează fiecare contur până la degetele de la picioare. Este o cutie ciudată deoarece te «lasă» să auzi tot ce se petrece în jurul tău, şi totuşi nu lasă să răzbată şi vocea ta. De fapt, cutia este atât de strânsă în jurul tău, în jurul feţei tale, încât nu-ţi poţi mişca buzele, nu poţi vorbi, nu poţi scoate niciun zgomot. La început, totul pare un fel de joc. Apoi se instalează realitatea crudă. Îţi vezi şi îţi auzi familia care îţi plânge soarta nemiloasă. Ţi-e prea frig. Apoi ţi-e prea cald. Mereu ţi-e sete. Te doare peste tot. Vizitele prietenilor şi ale rudelor se răresc. Partenerul tău renunţă la tine. Şi nu poţi face nimic să opreşti asta“, explică Adrian Owen starea pacienţilor săi dintr-un centru al Universităţii din vestul oraşului Ontario, Canada, pentru jurnalistul „BBC Future“.
Oamenii care se află într-o „stare vegetativă“ sunt treji, dar totuşi inconştienţi. Ochii lor se pot deschide şi uneori pot rătăci cu privirea prin camera în care stau. Pot zâmbi, câteodată pot strânge mâna cuiva, plâng, mormăie sau se încruntă. Însă sunt indiferenţi la o bătaie din palme, nu pot vedea, nu pot înţelege un discurs. Mişcările lor nu sunt intenţionate, ci doar un simplu reflex. Par să-şi fi pierdut amintirile, emoţiile, intenţiile – acele calităţi care ne transformă pe fiecare dintre noi în indivizi, în oameni. Mintea lor este complet închisă. Totuşi, când pleoapele flutură şi se deschid, te întrebi mereu dacă nu cumva există o sclipire de conştienţă.
30.000 de europeni sunt într-o stare vegetativă
În urmă cu un deceniu, răspunsul la această întrebare ar fi fost un tragic şi lipsit de speranţă „nu“. Acum lucrurile nu mai stau aşa. Folosindu-se de imagini ale creierului, Owen a descoperit că unii dintre aceşti „morţi-vii“ sunt prizonieri ai propriilor corpuri, capabili să gândească şi să simtă. Numărul pacienţilor cu tulburări de conştiinţă a crescut în ultimele decenii. Ironic, deoarece medicii au devenit din ce în ce mai buni în salvarea oamenilor cu răni catastrofale, notează „BBC Future“.
Astăzi, minţile prizoniere, distruse şi micşorate locuiesc în clinici şi în aziluri peste tot în lume. Doar în Europa, numărul cazurilor noi de comă este estimat în jurul a 230.000 anual, din care 30.000 vor rămâne într-o stare vegetativă. Acestea sunt unele dintre cele mai tragice şi scumpe cazuri ale terapiei intensive moderne.
Prima poveste care a inspirat: o biciclistă „moartă“ de 17 ani
Owen ştie acest lucru prea bine. În 1997, o prietenă apropiată şi-a început pedalarea spre muncă. Anne (numele a fost schimbat) avea un punct slab al unui vas de sânge cerebral, o problemă care se numeşte „anevrism cerebral“. Cinci minute după ce s-a suit pe bicicletă şi a pornit spre muncă, anevrismul a explodat şi ea s-a izbit de un copac. Nu şi-a mai recăpătat niciodată cunoştinţa.
Tragedia l-a şocat pe Owen. Totuşi, accidentul Annei i-a dat sens vieţii sale. A început să se întrebe dacă există un mod de a determina care dintre aceşti pacienţi este într-o comă inconştientă, care sunt conştienţi şi care se află între aceste două stări. Owen s-a mutat la un Centru Medical de cercetare a creierului din Cambridge, Marea Britanie, unde cercetătorii se foloseau de diverse tehnici de scanare a creierului.
Una dintre ele, tomografia cu emisie de pozitroni (aşa numita „scanare PET“), scotea în evidenţă diversele procese metabolice din creier, cum ar fi utilizarea de oxigen sau de zaharuri. Alta, cunoscută ca „imageria prin rezonanţă magnetică funcţională“ (IRMf), poate dezvălui centrii activi ai creierului prin detectarea micilor fluxuri sanguine care au loc în timp ce mintea funcţionează. Owen se întreba dacă se poate folosi de aceste tehnologi pentru „a intra“ în mintea pacienţilor săi, inclusiv dacă poate accesa mintea prietenei sale, prizonieră între conştienţă şi uitare.
O învăţătoare „răpusă“ de o simplă gripă a reuşit să se trezească
Kate Bainbridge, o profesoară de 26 de ani, a căzut într-o comă la trei zile după ce a manifestat simptome de gripă. Creierul ei s-a inflamat, la fel şi regiunea de deasupra măduvei spinării care reglează somnul. La câteva săptămâni după ce a scăpat de infecţie, Kate s-a trezit din comă, însă a fost diagnosticată cu stare vegetativă. Din fericire, medicul de terapie intensivă responsabil de cazul ei, David Menon, era şi principalul investigator în cadrul noii clinici de studiu a creierului din Cambridge, locul unde lucra şi Adrian Owen.
În 1997, la patru luni după ce a fost diagnosticată cu starea vegetativă, Kate a devenit primul pacient care a fost studiat în cadrul grupului de la Cambridge. Rezultatele, publicate în 1998, au fost neaşteptate şi extraordinare. Nu numai că pacienta reacţiona la vederea feţelor, dar răspunsurile creierului ei erau, fără îndoială, la fel ca cele ale voluntarilor sănătoşi. Scanările ei cerebrale au dezvăluit pete roşii, marcându-se astfel activitatea cerebrală într-o porţiune a creierului (girusul fusiform) care ajuta la recunoaşterea feţelor.
Kate a devenit primul pacient aflat în stare vegetativă care confirma că are activitate cerebrală corespondentă cu conştienţa.
Rezultatele scanării cerebrale ale lui Kate au avut un impact major şi pentru ştiinţă, dar şi pentru Kate şi părinţii ei. Într-un final, Kate a „ieşit la suprafaţă“, la şase luni de la diagnosticul iniţial.
„Ei spuneau că nu pot simţi durerea. Greşeau atât de mult“, mărturisea Kate după ce s-a trezit. Uneori plângea din toate puterile, dar asistentele credeau că e doar un reflex. Se simţea abandonată şi neajutorată. Îngrijitorii ei nu aveau nicio idee despre suferinţa pacientei. Fizioterapia era înspăimântătoare, Kate nu-şi dădea seama ce i se face. Era îngrozită de momentul când îi scoteau mucusul din plămâni. „Nu vă pot spune cât de frică îmi era, mai ales aspiratorul acela din gură“, spunea Kate.
Melodia „One“ a formaţiei Metallica reprezintă perfect sentimentele lui Kate de a nu putea comunica, de a cere un ajutor pe care nu-l aude nimeni, dorinţa de a muri. Videoclipul a fost inspirat de romanul lui Dalton Trumbo din 1939, „Johnny Got His Gun“. În carte, se spune povestea unui soldat care, după ce a fost lovit de o mină, îşi pierde mâinile şi picioarele, văzul, auzul şi vocea. Mintea lui funcţionează perfect, totuşi, este „prizonier“ al propriului corp.
La un moment dat, durerea şi disperarea ei deveniseră atât de puternice încât a încercat să se sinucidă prin singurul mod pe care îl putea pune în practică: ţinându-şi respiraţia. „N-am reuşit, corpul meu nu voia să renunţe“, mărturiseşte ea.
Kate spune că recuperarea ei nu a fost ca şi cum ai aprinde o lumină într-o cameră întunecată, ci o revenire treptată. A durat cinci luni înainte să poată zâmbi. Până atunci şi-a pierdut slujba, simţul mirosului şi al gustului, dar şi tot ce ar fi reprezentat un viitor obişnuit. Acum locuieşte cu părinţii ei, dar încă are nevoie de un scaun cu rotile. La 12 ani după ce s-a trezit, în 2010, a început să vorbească din nou. Este încă foarte furioasă despre cum a fost tratată, dar şi foarte recunoscătoare celor care şi-au dat seama că ea încă gândea şi care au ajutat-o să iasă din starea vegetativă.
Primul pacient a ajutat la regândirea întregii situaţii a „prizonierilor“
De când cu studiile de la Cambridge, şi alte ţări au început să ia în considerare ideea că o mare parte din pacienţii clasificaţi drept vegetativi au fost, de fapt, diagnosticaţi greşit. Ţări ca Belgia, SUA sau Canada testează pacienţii pentru a vedea exact care este starea creierului, dacă prezintă activitate în zona conştiinţei.
Noile studii sugerează că aproape 40% din pacienţii despre care se credea că sunt în stare vegetativă sunt, la o examinare mai amănunţită, parţial conştienţi. Printre bolnavii din acest grup sunt şi cei care, cu ajutorul scanărilor cerebrale, sunt în stare să comunice şi care ar trebui diagnosticaţi drept „prizonieri“, nu vegetativi.
Sursa
