Sănătatea face rating. Nu oricum, nu oricând, nu oriunde. În România, disperarea unui chirurg în faţa gravelor lipsuri ale sistemului în care profesează face – în aşteptarea alegerilor de anul viitor – audienţe chiar şi pentru realizatori, care altfel îşi numără zerourile. De după virgulă, din rating. Dar nu aceasta e problema. Sunt subiecte pentru care întotdeauna ar trebui să se găsească timp şi loc de discuţie. Însă când profiţi de o astfel de conjunctură pentru a livra audienţei (care, poate, se află în faţa televizorului aşteptând să înceapă emisiunea mai talentatului coleg care-ţi urmează în program) ideile tale pline de o periculoasă candoare, riscul de a transforma o dezbatere legitimă într-un circ ieftin este mare.

   Ce zice însă „jurnalistul“ (Robert Turcescu, în emisiunea „Sub semnul întrebării“)? Pe scurt, că banii plătitorului de taxe merg şi către fumători, alcoolici sau sedentari, adică aceia care şi-ar bate, chipurile, „joc de ei înşişi“. Ziaristul, fire iscoditoare, reputat deja pentru documentarea minuţioasă pe care o face (de pildă, pentru a afla ce şi cum e cu mineritul cu cianuri, s-a dus până în Noua Zeelandă), a găsit şi motivul pentru care lucrurile acestea se întâmplă: pentru ca primul-ministru să le poată spune apoi „aveţi din partea guvernului tratament gratuit“.

   Un asemenea punct de vedere nu este însă nou. Nu cu mult timp în urmă, un alt reprezentant al presei generaliste, Dan Marinescu, redactor-şef Adevărul, găsea motivul pentru care sistemul românesc de sănătate este în colaps: tratamentele gratuite acordate urgenţelor. Vajnicul combatant cu racilele sistemului văzuse cum, la UPU, se prezentaseră câţiva cetăţeni răniţi într-o încăierare.

   Ducând spre absurd raţionamentele de mai sus, „ideal“ ar fi un sistem de excludere socială, din care să nu poată face parte chiar oricine – oricum, nu cei ce fumează (de ce să stabilim arbitrar limita la două pachete, când îi putem exclude pe toţi?), consumă alcool în exces (jurnalistul va stabili şi limita aceasta, în următorul său moment tahilalic) sau nu fac suficiente exerciţii fizice (pe-ăştia îi prindem la cântar, nu?). Şi dacă tot am făcut o listă negativă, de ce să ne oprim aici cu discriminarea? Sigur, jurnalistul va găsi motive pentru a-i înscrie pe listă pe toţi cei care nu-i sunt simpatici. Inclusiv, desigur, pe colegul său mai erudit, mai bine articulat şi mai urmărit, care-l ironizează seară de seară, în emisiunea ce urmează la acelaşi post de televiziune.

   Chiar dacă sunt pline de naivităţi, de indicaţii greşite, de informaţii medicale incomplete şi incorecte, discursurile mediatice nu sunt benigne. Ele distrag, în primul rând, atenţia, de la problemele reale. Apoi, într-o ţară în care educaţia nu constituie o prioritate, asemenea opinii îşi găsesc un sol fertil. Astăzi vorbim de „populismul“ din spatele asigurărilor universale, mâine poate redescoperim eugenia, iar poimâine căutăm suporteri pentru a le pune în practică. Chiar dacă „jurnaliştii“ înşişi au mai chiulit de pe la şcoală şi poate că nu au cel mai inteligent raţionament, responsabilitatea pentru inepţiile pe care le vehiculează în spaţiul public trebuie asumată de cineva. La fel, şi educaţia lor formală. Într-o ţară aflată de prea multă vreme în derivă, riscăm ca sănătatea publică la care nu se pricep politicienii să devină o ţintă a discursurilor extremoide. Faptul că, dacă s-ar ajunge să fie puse în practică astfel de selecţii pozitive, jurnaliştii noştri ar fi primii pe listă chiar nu mai contează.

Sursa