Am ajuns la consultația unui chirurg bucureștean celebru. Piciorul meu era doar o bujie, alături de alte cinci. Nici nume n-aveam; plicurile din spitalele de stat trebuie să fie anonime. Când m-a atins îi explica la telefon zugravului ce și cum să văruiască. Între două culori de perete, mi-a strigat: trebuie să ţi-l operezi! Apoi mi-a întors spatele şi a trecut la următoarea bujie.
În fiecare lună din ultimul an pe site-ul DNA a apărut cel puţin un anunţ despre medici: corupţi mari şi mici, din Deva până la Institutul Fundeni, cu toţii au fost pedepsiţi. În ciuda intensităţii cu care a fost promovată de preşedintele Colegiului Medicilor România, Vasile Astărăstoae, legea care îi făcea scăpaţi pe medicii vinovaţi de luare de mită a fost neutralizată de o hotărâre a Curţii Supreme. Anticorupţia în Sănătate pare că începe să funcţioneze.
Dar anticorupţia nu este un scop în sine, ci doar un instrument prin care se poate construi un sistem medical mai curat.
Necazul e că deși se găsește cine să pedepsească, încă nu există cineva care să construiască. Avem de-a face cu un paradox. E bine că demolăm o casă veche și împuțită, dar dacă nu ridicăm una nouă în loc vom rămâne doar cu un teren viran pe care vor începe să se acumuleze un alt soi de gunoaie.
Mi-e frică de spitalele românești nu doar pentru că sunt murdare și pentru că doare. Ci și pentru că medicul mă tratează ca pe o bujie și mă privește ca pe un plic. Pe lângă competența medicului și eficiența tratamentului, românii numără printre atributele unui spital bun respectul acordat pacientului și demnitatea cu care este tratat*. O bujie nu merită respect. Un plic nu are demnitate. Dar pacientul român asta își dorește.
Românii sunt europenii care au cea mai scăzută încredere în sistemul lor medical și scandalurile de corupție medicală din ultima perioadă duc această încredere și mai jos. Aceasta nu este doar o statistică, ci o realitate care afectează direct fiecare pacient. Piatra de temelie în medicina din toate timpurile a fost relația de încredere dintre medic și pacientul său.
Doar în prezența acestei încrederi medicul poate afla toate informațiile relevante despre boala pacientului. Încredere fără onestitate nu există. Plicul, acest obiect care întreține funcționalitatea sistemului medical românesc, poate conține multe, dar nu și onestitate.
Cum a apărut plicul pe meleagul nostru? Guvernanții României au fost și continuă să fie duplicitari atunci când întrețin uriașa minciună oficială prin care ne spun că ne asigură tuturor serviciile medicale necesare. Guvernanții României sunt perfizi căci continuă de decenii să aloce Sănătății cel mai mic procent din cel mai mic PIB din Europa.
Medicii trebuie să trăiască decent și au dreptul să o facă. Prinși între minciuna guvernanților și dreptul medicilor, pacienții români au inventat plicul. Dar plicurile au scăpat de sub control și s-au umflat ca un torent până ce au inundat spitalele românești.
În acest torent relația de încredere dintre pacient și medicul său se îneacă. Onestității îi este imposibil să supraviețuiască în spațiul strâmt al unui plic care, deși uneori justificat, rămâne ilegal. Viața e plină de astfel de paradoxuri, de astfel de nuanțe cenușii.
Absența încrederii în medic scade aderența pacientului la tratament. De multe ori pacienții acceptă să urmeze cu strictețe un tratament neplăcut doar pentru că au încredere în medicul lor*. De aceea această încredere este atât de importantă. Nu pentru ego-ul medicului, ci pentru viața bolnavului.
În bolile cronice, acolo unde tratamentul este îndelungat și laborios, alianța dintre medic și pacient este cu atât mai importantă. Iar România este țara în care trei sferturi dintre pacienții din spitale suferă de astfel de boli*. Oricâte terapii ar primi, fără încredere ei vor fi doar niște bujii.
În România e atât de greu astăzi să găsești un medic în care să ai încredere. Asta și pentru că “scăderea încrederii în sistemul medical poate dăuna încrederii în medici ca indivizi”*. Această alianţă dintre medic şi pacient se construieşte în timp, dar când nu ai o astfel de istorie ce faci?
La ce pediatru îţi duci copilul? La ce cardiolog îţi internezi bunica? Unde îţi operezi piciorul?
Sau mai bine închizi ochii şi sari? Sari în hăul imprevizibil care este astăzi spitalul românesc de stat. Sari în hăul inundat de plicuri, de pile, de asistente hăituite, de medici epuizaţi, sari deşi eşti europeanul cu cea mai mică încredere. Sari pentru că n-ai de ales...
E foarte bine că Înalta Curte nu a permis scoaterea mitei medicale din Codul Penal. Dar nu e îndeajuns. Ce vom face acum, vorba lui Sorin Paveliu, vom băga la puşcărie 10.000 de medici pentru că primesc plicuri? Vom continua minciuna oficială şi vom transforma ipocrizia în cea mai importantă politică de sănătate a României?
Ministrului Sănătăţii i s-a cerut încă din primăvară promovarea unor măsuri care să normalizeze această situaţie. I s-au oferit şi soluţii punctuale. Şi i se cere din nou acelaşi lucru în această iarnă. I se cere curaj.
Dacă nu-l va avea înseamnă că, am mai scris-o, acest ministru al Sănătăţii pune haita intereselor politice deasupra binelui public şi întreţine un sistem cu reguli neclare care-i dezavantajează pe medicii cinstiţi. Dar, mai ales, pe pacienţi.
Căci dacă plicurile rămân şi lipsa încrederii va rămâne. Cum poţi să te vindeci dacă nu ai încredere în vindecătorul tău?
* Datele si citatele din acest articol provin din:
„The performance of public health-care systems in south-east Europe”, 2014, Friedrich-Ebert Stiftung.
„Trust in health care encounters and systems”, 2014, Sociology of Health&Illness.
„Public trust in Physicians”, 2014, New England Journal of Medicine.
Special Eurobarometer 411, 2014.
