În rezidenţiat, vrei nu vrei, trebuie să intri în contact cu pacienţii ca să înveţi meseria de medic. Odată ajuns în spital, pacientul are destule griji, pe lângă problema sa principală, de sănătate. Se adaugă stresul generat de suferinţa organică, apoi confuzia organizării sistemului spitalicesc şi, bineînţeles, întrebarea: „Pe mâna cui intru?“. Frica este cea care îl determină să bage mâna în buzunar şi să dea bani celui care are grijă de el. Nu vreun sentiment profund de recunoştinţă. Nu spun că nu există şi recunoştinţă în rândul pacienţilor, dar frica este regula. „Trebuie să dai bani, că altfel nu se uită nimeni la tine, mori cu zile în spital“ auzi cel mai frecvent pe holurile spitalelor.
Acum, tu, micul meu coleg rezident, vei intra cel mai frecvent în contact cu pacienţii atunci când vei face gărzi şi astfel vei fi primul care o să îi vadă la camera de gardă. Unii dintre pacienţi sau rudele lor vor încerca să îţi ofere bani la modul clasic, adică îţi vor băga o sumă în buzunar, în speranţa că astfel vei fi motivat să îţi dai toată silinţa. Nu am niciun dubiu asupra dorinţei tale de a fi de folos pacientului, dar sunt situaţii pe care nu le poţi rezolva, atât în specialităţile chirurgicale (abdomenul acut, care poate evolua foarte prost, de pancreatitele acute nici nu mai vorbesc), cât şi în cele medicale (infarctul miocardic, embolismul pulmonar masiv etc.). Chiar dacă tratamentul este aplicat corect de toată echipa medicală implicată, numeroşi pacienţi se pierd în astfel de cazuri. Iar tu vei fi privit de aparţinători drept cel care „a luat şi banii şi n-a făcut nimic, l-a lăsat să moară cu zile“. Din clipa în care accepţi acea sumă de bani necunoscută – oricum, sunt bani puţini, 50 maximum 100 de lei (pentru cei pasionaţi de cifre) – brusc situaţia se schimbă. Rudele pacientului sunt deodată în măsură să îţi dea tot felul de indicaţii tehnice: „Dar perfuzii nu ar trebui să îi faceţi?“, „Colesterolul nu trebuie făcut şi el?“ sau „Chiar este nevoie de antibiotic? Că noi am citit pe net că antibioticele fac rău“. Şi pot continua cu astfel de exemple toată ziua. Acceptând acei bani, devii brusc răspunzător pentru tot ce nu poţi controla: haosul sistemului medical, dar şi zilele omului, care nu pot fi prelungite la nesfârşit de medic, oricât de talentat ar fi acesta.
Vei obţine, întâi, murdărirea imaginii tale, eventual însoţită şi de o reclamaţie la Colegiul Medicilor, dacă pacientul moare şi familia e convinsă că a fost vina medicilor (apropo, e destul de deprimant să-ţi începi cariera făcând vizite la colegiu până la finalizarea unei anchete medicale, care durează luni bune), lucrurile pot culmina cu implicarea vreunei echipe tv dornice să mai stoarcă puţin senzaţional din suferinţa familiei şi din punerea la zid a medicului. Dar, pe lângă răul pe care ţi-l faci pentru nişte sume infime, murdăreşti imaginea întregii bresle. Sună pueril? Un om care poate fi cumpărat este unul asupra căruia ceilalţi au putere. Ţine minte acest lucru!
Închei cu o povestioară scurtă, legată de un pacient care urma să fie operat pentru o tumoră renală descoperită într-un stadiu incipient. Înainte de operaţie, respectivul pacient m-a căutat, ştiind că voi participa la operaţie, şi a dorit să îmi ofere un plic cu bani. Nu are sens să menţionez că nu am condiţionat niciodată vreun act medical şi îi condamn pe toţi cei care fac asta, indiferent de gradul profesional pe care îl au. L-am refuzat, evident. Operaţia a mers bine, pacientul s-a recuperat şi s-a externat. În ziua externării, în loc de recunoştinţă, am fost avertizat să îi fac externarea din spital până la ora prânzului, fiindcă trebuia să prindă trenul spre casă. Nu s-a pus problema „recompensării“ postoperatorii.
De asta spuneam la începutul articolului că nu este vorba de recunoştinţă, ci de urmărirea unor interese. Aşa că fii deştept, colegul meu, şi urmăreşte-l pe al tău. Rămâi integru!
