Stimati colegi, una e sa iei un cadou de la pacient, ca asa vrea el sa va dea, drept multumire, si una e sa operati sau tratati abia dupa ce vin „rudele”.
Toţi dăm şpagă. România este ţara în care nu poţi trăi fără să dai plicuri, atenţii, bacşişuri. Şpagă într-un cuvânt. Spunea cineva că, dacă în România, corupţia s-ar eradica, el nu ar mai fi în siguranţă. Şi nu are dreptate?
Mergi la un ghişeu de unde trebuie să scoţi o hârtie sau unde trebuie să plăteşti ceva. Ce vezi? O coadă imensă. Ştii că îţi va lua câteva ore să rezolvi problema. Ce faci? Cauţi în telefon o pilă, o cunoştinţă ceva, care să te bage în faţă. Să spunem că nu găseşti. Caşti ochii şi imediat ţi se deschid oportunităţi. Vorbeşti cu paznicul. Îi votezi 10-20 de lei. Ăsta intră la doamna de la ghişeu. Tu stai cuminte afară, fumând. Vine. Îţi face din ochi. Pui 50 de lei şi uite că, în 5 minute, eşti deasupra prostimii care stă la coadă. Primeşti chitanţă pentru şpăgile astea?
Ai o afacere. De clienţi cam duci lipsă. Vânzările sunt slabe. Eşti împovărat de datorii la furnizori, la bănci. Ai şi dificultăţi cu plata angajaţilor că, deh, e criză, şi nimeni nu se scaldă în bani. Vine un control. Legile sunt atât de stufoase, se modifică de la o zi la alta, şi tu, normal, nu eşti pus chiar cu toate la punct. Ăştia îţi spun că te paşte o amendă de minim o sută de milioane. Ce faci? Închizi uşile, îi iei deoparte şi, din toata sărăcia, pui în plic câteva sute de euro. Scapi cu un avertisment. Până data viitoare. Primeşti chitanţă?
Ai un copil la şcoală. E la liceu, săracul. Te cheamă diriginta şi-ţi spune că nu se descurcă la anumite materii. Mergi şi vorbeşti cu profesorii. Ăştia te iau cu vrăjeala clasică. Nu au ce face. Copilul e slab. Trebuie pregătit, că altfel nu intră în bacalaureat. Te prinzi. Bagi meditaţii. 50 sau 75 de lei pe oră. Şi uite că mediile cresc. Primeşti chitanţă pentru şpăgile astea?
Îţi cumperi un hârb de maşină second hand. Că doar nu îţi permiţi să dai zeci de mii de euro pe una nouă. Ajungi la verificări cu ea. Şi constaţi că în Germania era Euro 3, dar în România intră la Euro 2. Şi trebuie să plăteşti o taxă de două ori mai mare ca valoarea maşinii. Ce faci? Te combini cu unul, cu altul, dai câteva sute şi brusc eşti ca în Germania. Mai dai şi statul în judecată şi îţi recuperezi din investiţie. Primeşti chitanţă pentru şpăgile astea?
Te doare-n c.. de muncă, de statul român şi de toată lumea? Nu-i problemă. Investeşti câteva sute de euro şi uite că o anumită comisie te scoate handicapat la 40 de ani. Tu, bun de muncă şi solid ca un bivol. Dar, dacă se poate, de ce nu? Şi uite aşa iei pensie, uite aşa ai tot felul de gratuităţi. Ba mai pleci şi la muncă în Italia, că doar eşti în putere. Şi vii, anual, să-ţi revizuieşti dosarul. Totul cu câteva sute de euro. Proştii muncesc pentru tine. Că doar suntem plini de compasiune şi empatie.
Ai făcut o şcoală. Eşti asistentă medicală. Numai tu ştii cum ai fost pe la cursuri, cum ai trecut din an în an. Şi vrei şi tu să te angajezi. Ce să vezi? 30 de posturi şi 1000 de candidaţi. Şi ce faci? Scorul e mare. Te împrumuţi la bancă, mai dai din coate sau din buci pe unde poţi şi obţii postul. Surpriză! Ai un salariu de 12 milioane. Şi ce faci? Injecţii cu bestialitate prin saloane. Că poate or cotiza bolnavii şi îţi scoţi şi tu rata la bancă.
Eşti absolvent de medicină. Vai de capul tău. Te-au ţinut părinţii în facultate. Ai stat la cămin. Ai mâncat numai sandvişuri: două felii de pâine şi între ele altă felie de pâine. Ai băut suc de la dozator, la un leu, şi cafea la un leu. Ai fumat ţigări de contrabandă la 5 lei pachetul. Dar ţi-ai cumpărat cărţi. Ai învăţat. Ai stat prin clinici. Ai făcut gărzi. Ai făcut cafele profesorului care a aruncat cu bisturiul după tine. Dar, meseria se fură. Ai strâns din dinţi. Mergi la rezidenţiat. 2000 de locuri şi zeci de mii de candidaţi. Înveţi 8 ore pe zi, un an de zile. Tot pe banii părinţilor. Iei examenul. Ai prins chirurgie, că ai avut medie mare. Trebuie să te muţi în Iaşi sau Cluj sau Bucureşti, în centre universitare. Surpriză! Salariu de 8 milioane. Chiria e 6. Ai nevoie de halate, de cărţi, de mâncare, de haine. Eşti obligat să mergi la congrese, cursuri, specializări, care, ce să vezi?, costă cu sutele de euro. Alo, tata? Mănânci alţi 5 ani pâine cu pâine. Şi termini rezidenţiatul. Eşti chirurg. Numai că nu prinzi nici o sală. Trebuie să mai stai câţiva ani în umbra unui profesor care, de cele mai multe ori, după ce pacientul este anesteziat, îşi scoate mănuşile şi te lasă să operezi, plecând cu plicul în buzunar. Şi dacă te mănâncă-n cur să ai familie, atunci chiar că viaţa ta e un infern, în sărăcie. Şi ajungi la 50 de ani, după ce o viaţă ai suferit. Şi începi să câştigi. Ţi-ai dat doctoratul, primariatul, ţi-ai făcut cabinet. Şi, fără să vrei, auzi cum lumea te comentează. Că nu-ţi mai ajunge. Că eşti şpăgar. Că oricum habar nu ai. Că a adus unul pe cineva la tine şi a murit a doua zi după operaţie. Fără să spună, oligofrenul, că ţi l-a adus în ultima fază. Şi vezi cum te judecă. Şi vezi cum nu au încredere în tine. Şi mai vezi că se duc, turme întregi, la popi vindecători, la vraci. Şi cotizează acolo. Că aia nu e şpagă. E pentru sufletul morţilor. Să nu-ţi vină să-i bagi în p... mamii lor? Nu poţi, că tu, sanchi, ai depus un jurământ. Al unuia Hipocrat. Dar ce nu ştiu toţi reduşii care îţi bagă asta în faţă e că Hipocrat nu trebuia să-şi facă griji pentru mâncare, pentru haine sau pentru un acoperiş deasupra capului. Şi ştiţi de ce, turmă de retardaţi? Pentru că chiar cei pe care îi vindeca îi dăruiau astea. Dar lasă că tu ai salariu de patru sute de euro şi trebuie să-ţi ajungă. După o viaţă de privaţiuni, după ce ai investit şi investeşti în continuare, în educaţia şi formarea ta ca specialist, zeci de mii de euro. Să stai cu degetele în rahat, puroi, sânge şi alte secreţii, doar din compasiune. Cu stomacul lipit de coloană de foame. Cu o familie neglijată şi cu sănătatea măcinată. Ca să ajungi la pensie şi să te abandoneze toţi. Dar, lasă că alţii, cu 3 clase, proşti de rag, au dreptul la concedii în Grecia, la costume, la maşini, la iphoane, la ceasuri de aur, la crăpare( mâncare) nelimitată, la muncă în comunitatea europeană, la servicii performante în orice domeniu medical, dacă se poate, pe gratis sau cu o asigurare de 3 lei.
Eşti medic de familie. Într-o comună uitată de timp, cu oameni care încă mai cred în medic, cu bătrâni care încă îşi scot pălăria în faţa ta, cu bunici care se îmbracă în cămăşi de in şi îşi prind părul alb în coc atunci când vin la consultaţie. Şi se uită la tine cu ochi albaştri, de sub cutele făcute pe frunte de vântul de pe câmpuri. Şi îi iubeşti, chiar dacă uneori îi mai cerţi, chiar dacă uneori iei decizii fără să ţii cont de voinţa lor. Chiar dacă uneori mai ragi la mamele care nu-şi spală copiii. Şi uneori le citeşti din manualul Merck şi ei cred că le-ai citit ca părintele. Şi se vindecă. Chiar dacă uneori asişti naşteri în grajd fără să fii ginecologul Sfintei Fecioare.
Intri în spital. Paznicul iese din ghereta lui şi începe să ragă la tine. Nu te interesează. Cobori geamul de la Volvo şi strecori 50 de lei.
Prietene, nu mai urla inutil. Eu sunt special. Ca şi maşina mea. Am nevoie de un loc de parcare.
Ia poziţia de drepţi şi te ghidează.
Trebuie să intru în spital. Merg la cineva grav bolnav. Am o hârtie albastră cu care aş vrea să închiriez o cartelă de acces.
Ăsta te confundă cu un miliardar. Îţi dă cartela lui. Treci nepăsător de uşa cică securizată. Ajungi la lift. Apeşi îndelung pe buton. Se deschid uşile. Liftierul, nervos, te ia şi el în balon.
S-a terminat programul de vizite. Ăsta e lift doar pentru personalul medical.
Îţi duci degetul la buze şi scoţi 20 de lei. E mult peste medie. Ştii că plimbatul cu liftul în spital costă, în funcţie de orele de vizită, de la 1 la 5 lei.
Du-mă la Reanimare.
Scurt. Omul nu e prost. Tace.
Intri pe secţia unde nu ai voie să umbli cum vrei tu, dar faci asta pentru pacientul pe care l-ai trimis la amiază. Că e singur pe lume. Vezi o infirmieră grasă ca o morsă.
Mamă, vino puţin.
Nu aveţi ce căuta aici. Îndată vine domnul doctor la vizită.
Ştiu. Ştiu. Numai că eu trebuie neapărat să stau de vorbă cu el.
Îi votezi 30 de lei. Îţi dă un halat şi nişte papuci.
La cine aţi venit?
La Popescu Mitică. E în comă diabetică. La amiază l-au adus.
Foarte bine. Chiar se mira şeful că nu îl caută nimeni.
Cum e? E mai bine?
Asta dă din umeri.
Nu ştiu. Dar, din ce am auzit, nu prea are şanse.
Pot să vorbesc şi cu asistenta care e pe tură noaptea asta?
Femeia se uită la mine. Eu îi fac din ochi.
Mărioara nu stă de vorbă cu oricine. E febleţea şefului, îmi spune ea cu glas şoptit.
Mamă, eu nu sunt un oarecare.
Ce-i drept, păreţi un bărbat hotărât. Staţi aici. O chem imediat.
Apare Mărioara. Machiată. Unghii lungi. Cu un costum ce scotea în evidenţă frumuseţea ei interioară şi multiplele cunoştinţe pe care le avea în domeniul medical. Cum naiba să umbli ca stripteuza pe aşa o secţie?
Dumneavoastră?
Mă întreabă ea pe un ton rece.
Eu, doamnă, sunt îngerul păzitor al lui Popescu Mitică. Cum o duce?
Asta face o moacă dezgustată.
Vă bateţi joc de mine?
Scot 50 de euro din portofel şi îmi cumpăr zâmbetul minunatei creaturi.
Veniţi să-l vedeţi.
Intru în salon. Mitică nu avea nici o perfuzie. Doar o branulă. Era conectat la aparate.
I-am pus perfuzii la amiază. Cu ser şi vitamine. Va fi bine. Aşteptăm să se trezească.
În mintea mea: aşteptaţi să vină rudele, nu?
Mă uit în fişă. Medicaţie de căcat, ca pentru necăjiţi sau necunoscuţi.
Apare doctorul.
Mărioara, ce e cu ăsta pe aici?
Şefu, a venit la Popescu.
Aha. Veniţi, domnule, în cabinet.
Merg cu el. Intrăm. Mă invită să iau loc. Îşi aprinde o ţigară şi începe să îmi toarne o droaie de termeni medicali. Eu îmi iau moaca de viţel şi mă prefac depăşit. La finalul tiradei lui, pun 100 de euro pe birou şi-i spun:
Mâine vă găsesc?
Până la ora 13. Am eu grijă noaptea asta de ruda dumneavoastră.
Ieşim. Şi îl aud cum urlă:
Mărioara!!! Cearşafuri curate, pijama nouă, glucoză tamponată cu insulină, minerale şi recoltare de analize imediat. Vorbeşte cu diabetul să îmi vină medicul de gardă la un consult.
Fără să spun nimic, scot din buzunar parafa şi buletinul. I le bag sub nas.
Colega, sunt medicul de familie al amărâtului.
Ăsta face ochii mari, se înroşeşte şi pleacă.
Plec şi eu. La lift mă ajunge din urmă infiremiera grasă.
Staţi domnule. V-a trimis domn doctor asta.
Îmi dă un plic cu suta mea de euro.
Asistoanta, pardon, asistenta, nu mi-a trimis nimic?
Nu domnule.
Îmi face din ochi şi-mi spune.
Trebuie să fiţi important. M-a pus şeful să-i schimb la 4 ore punga cu urină rudei dumneavoastră. Eu sunt şi mâine seară pe tură. Staţi liniştit. Voi avea grijă de el. Că şi dumneavoastră sunteţi un om fin.
Plec.
Stimaţi colegi, una e să iei un cadou de la pacient, că aşa vrea el să vă dea, drept mulţumire, şi una e să operaţi sau trataţi abia dupa ce vin „rudele”. Nu mai daţi motive gloatei din ţara asta neolitică să ne judece!!
Vindecătorul este medic si scriitor din Suceava
