Se spune că mama imbecililor e mereu gravidă.
Privind împrejur, e greu să respingi alegoria. Mai mult, privind în sănătate, te sperii. Rocada puterilor-care-sunt, una la Finanţe cealaltă la Administraţie şi interne, este din nou, din păcate, o realitate. Iar scandalul recent privind contaminarea vaccinului gripal, deşi forţat şi dintr-o parte şi dintr-alta să pară o simplă eroare migrează spre subminarea sănătăţii publice. Eşecul Institutului Cantacuzino de a produce un vaccin care să respecte standardele de siguranţă ale Agenţiei Europene a Medicamentului i-ar putea părea privitorului neatent un alt accident stupid într-o serie nesfârşită de accidente stupide provocate de oameni semicompetenţi, semiiresponsabili, semidocţi, mai tot timpul neglijenţi cu zerourile pe care le văd doar în fişe de decont şi tabele Excel.
Dar merită să ne aducem aminte de campania de vaccinare contra virusului HPV şi tulpinile lui cancerigene, debutată pe genunchi şi sfârşită în patru labe în timp ce Biserica – dintre toate – a pus problema rezonabilă dacă merită să inoculăm fetiţe proaspăt ieşite din pubertate sau bărbaţi deopotrivă. O dezbatere publică, una care ar fi putut să trieze ştiinţific problema, a fost lăsată la îndemâna câtorva jurnalişti curioşi, majoritatea părinţi responsabili, în timp ce ministrul Nicolăescu a învârtit sticla în veşnicul lui joc de „adevăr sau provocare“. Şi n-am aflat adevărul, iar la provocare am sfârşit prin a ne pupa unii cu alţii. Nu am de gând să aduc cifre în discuţie. Când mă uit la cifre mă înfrigurez.
Mă gândesc la câte vieţi de om mi-ar trebui să agonisesc banii respectivi. Sau câte vieţi de om intră într-un milion de euro. Ştiu că pacienţii multimilionari tratează banul rarisim (dacă vreodată) ca pe-o resursă inepuizabilă. Şi apoi mă uit la potentaţii noştri. Mă uit la domnul Nicolăescu, economist şi – încă – ministru al sănătăţii. Şi nu văd vreo asemănare. Bine, domnul Nicolăescu nu e multimilionar, dar sub domnia sa s-au gestionat sute şi sute de milioane de euro. S-au împărţit pâini şi s-au înmulţit peşti. Şi câinii sănătăţii s-au mulţumit cu oase de ros în timp ce, ubicuu prin România, într-o gamelă de spital se turna aceeaşi ciorbă sleită. Se dormea în aceleaşi paturi. Se refoloseau mănuşi. Se astupau găuri prin furtune cu bandă izolir. Se steriliza aparatură tocită de-atâta sterilizat şi se plăteau salarii tocite de-atâta rindeluit. Şi eu, om deloc predispus la furie şi mocnit lăuntric, mă regăsesc mocnind, mă regăsesc furios. De obicei îmi pare firesc, pe o curbă a lui Gauss, să întâlnesc şi oameni fericiţi, şi săraci cu duhul. Dar aceştia de care vorbesc nu sunt nici fericiţi, nu sunt nici săraci cu duhul. Dar dacă o concentraţie inacceptabilă de endotoxine în fiolele fabricate la Cantacuzino nu e un act de sărăcie duhnică, şi dacă nu e treaba mea să identific eroarea, deşi îi intuiesc pericolul masiv, îmi rămâne foarte puţin de făcut.
Doar să observ că, din nou, echipa domnului Nicolăescu şi celelalte instituţii implicate în proces au servit (involuntar) unei cauze aberante care prinde din ce în ce mai mulţi adepţi în România. Oare n-a ştiut domnia sa cât lobby este, în mediul virtual şi aiurea, împotriva campaniilor obligatorii de vaccinare? Oare n-a ştiut domnia sa că în România se moare din nou de tuberculoză, boală eradicată în mai multe ţări dimprejur? Că experţi europeni anunţă precauţie în eventualitatea unei epidemii de poliomielită, boală aparent eradicată în România? Sunt lucruri şi locuri în medicină care lasă loc de eroare şi amatorism, artă şi precizie. Dar altele, tocmai pentru că sunt strategice, trebuie să evolueze în domeniul unei rigori absolute. Bazinul de infecţii al unei ţări nu poate fi lăsat la îndemâna unor polit-propuşi. Şi din tot acest scandal nu e decât de pierdut, iar eu am obosit să tot număr bilele negre.
Am obosit să scriu despre cum oameni nu-şi fac treaba sau îşi siluiesc postul în numele unui schimb de sinecuri. Am o oboseală montantă despre abilitatea şi performanţa politicienilor de-a strica bruma de ordine rămasă la mijloc de haos, până când tot ce e bun şi bine în medicină se va fi distrus. Nu caut să fiu alarmist, alarmele au fost trase demult deja. Oamenii care citesc aceste rânduri n-au nevoie să vin eu ori altul să le spună cât şi cum e de rău. Dar poate că – citindu-le – îşi vor regăsi un compas moral şi-un vot de neadeziune. Suntem şi noi, medicii, născuţi din mame imbecile? Celui care consideră că-i fac un proces de intenţie să mă ierte, dar nu cred asta. Însă, fiecare zi rămasă, în care subsemnăm prin prezenţa noastră la muncă unui astfel de sistem, nu facem decât să ne mânjim în imbecilitate în timp ce fiecare zece dintre noi debarcă zilnic spre ţări străine, în timp ce ne îngrijim copiii prin cunoştinţe care-au mai rămas sau ne operăm părinţi prin spitalele care mai sunt.
Şi vă întreb, fără urmă de ipocrizie: merită? Merită banii informali zilnici, plicul, recompensa, cum s-o fi chemând? Merită în revanşa meseriei noastre? Lucruri pe care le facem azi ni se vor întoarce cândva, când bătrâni, decrepiţi, neajutoraţi ne vom întoarce din spitalele din care am plecat. Dar nu ca doctori. Ci ca pacienţi.