Cu siguranţă, salariile cadrelor medicale sunt mici dacă le raportăm la cifrele europene şi la importanţa socială a profesiei. Efectele sunt deja cunoscute: România suferă de un deficit important de medici, iar serviciile medicale îi nemulţumesc de multe ori pe pacienţi.
Greva medicilor vine după ce în luna decembrie a anului trecut salariile cadrelor medicale au crescut cu 25%. Acum medicii cer aplicarea legii salarizării unitare (o lege care, de altfel, nu s-a aplicat niciodată) şi recuperarea sporurilor. Este, să recunoaştem, destul de ciudat ca la trei luni de la creşterea salariilor, cadrele medicale să intre în grevă, chiar şi de avertisment, pentru a obţine venituri mai mari.
Din acest punct de vedere, premierul Cioloş a parat, deocamdată, cererile medicilor. Premierul a vorbit despre constrângerile bugetare, despre riscul de a depăşi deficitul bugetar şi, din aceste motive, despre imposibilitatea de a creşte salariile în sectorul medical. Cu toate argumentele bugetare, trebuie să recunoaştem că protestul medicilor este un prim test extrem de delicat pentru actualul Guvern.
Mai complicată este discuţia privind statutul cadrelor medicale, mai exact în ce măsură aceştia sunt salariaţi bugetari sau nu. Cifrele mari ale bugetului ne arată că sistemul medical nu este finanţat nici bugetar, nici privat. Argumentele sunt următoarele. Partea cea mai importantă a finanţării vine din contribuţiile plătite de asiguraţi, fie că este vorba de angajaţi, fie de angajatori. Veniturile Casei de Asigurări de Sănătate au fost, în anul 2015, de 23 miliarde lei, din care aproximativ 20 miliarde lei provin din contribuţiile asiguraţilor. La aceste sume, bugetul de stat mai adaugă încă aproximativ 8 miliarde lei, bani care se duc pentru finanţarea programelor naţionale de sănătate şi către echilibrarea bugetului Casei Naţionale. Prin echilibrarea bugetului se înţelege acoperirea deficitului bugetar pe care îl înregistrează Casa de Sănătate. Trebuie remarcat că banii asiguraţilor, persoane fizice sau juridice, nu sunt suficienţi pentru a finanţa sistemul. Dar banii pentru sănătate nu sunt suficienţi în nicio ţară din lume, fie că vorbim despre Europa, fie că facem referire la Statele Unite ale Americii.
Mai ciudat este că în România, în ultimii 10 ani, cheltuielile cu sănătatea au crescut substanţial. Spre exemplu, în anul 2000, veniturile totale ale fondului naţional de sănătate erau de 2,8 miliarde lei. În anul 2015, veniturile au ajuns la 23 miliarde, adică de aproape 10 ori mai mult. Chiar dacă luăm în calcul inflaţia din aceşti ani, creşterea este totuşi semnificativă. La fel au crescut şi cheltuielile. O ciudăţenie a sistemului este că în perioada 1999-2002, fondul de sănătate înregistra excedent. Ceea ce era, în sine, o aberaţie.
Acum, în anul 2015, fondul de sănătate are deficit. Dar dincolo de excedente sau deficite, cheltuielile au crescut şi ele exponenţial. Şi cele cu bunurile şi serviciile, adică cu medicamentele, şi cele cu salariile.
Din păcate, serviciile medicale nu înregistrează creşterile de calitate. Ceea ce demonstrează că pentru o creştere a calităţii serviciilor medicale este nevoie de mai mult decât creşterea salariilor sau a alocaţiilor bugetare.
