Pachetul de servicii fundamentale de sănătate intră în vigoare – cu surle şi trâmbiţe – de la 1 iunie. Undeva în josul paginii, cu caractere mititele, greu lizibile, autorităţile mormăie totuşi că normele de aplicare a acestui pachet urmează a fi elaborate la o dată ulterioară. Prin analogie e ca şi cum uzinele Dacia ar anunţa un prototip şi, când ziariştii entuziaşti vor să afle când pot să cumpere noua maşină minunată, li se spune sec: „Cândva“. Era şi timpul, totuşi, să aflăm în literă şi paragraf ce primim de banii cu care cotizăm la buget. Şi nu sună deloc rău – deşi căutătorul de nod în papură se va întreba de ce sunt trei consultaţii şi nu patru, de ce faci analiza X şi nu analiza Y ş.a.m.d. Critica mea, pe fond, asupra acestui pachet a fost rezolvată prin dezbatere publică, la vremea când ministrul Nicolăescu propunea, social-liberal, ca sănătatea să fie otova pentru toată lumea, asigurată sau nu.

Între timp lucrurile s-au rezolvat. Cel puţin aparent. Continuă să fie foarte atractivă varianta în care, dacă eşti sănătos, să eludezi plata asigurărilor de sănătate, mai bine pui banii într-un cont, undeva, şi, când te îmbolnăveşti, plăteşti cotizaţia pe ultimele şase luni şi... ta-dam! Te bucuri de toate drepturile. E o slăbiciune pernicioasă de organizare a sistemului, la fel cum slab este şi mijlocul în care se cuplează două lucruri „inovatoare“: listele de aşteptare şi riscograma.

Riscograma e un cuvânt inventat, ad-hoc, de specialiştii în spin de la Ministerul Sănătăţii^*. O căutare matinală pe internet nu doar că n-a recunoscut cuvintele-cheie „riscogramă, DEX“, dar a şi propus, smintit, varianta mai plauzibilă „riscogramă, SEX“. Efortul acestui autor de-a afla în ce constă buclucaşa armă misterioasă pe care-o vor folosi doctorii de familie în prevenţia bolilor a fost, în cele din urmă, încununat de succes. În alt subsol, pe un website similar în slovă cu un stâlp de telegraf, scrie negru pe alb ce va cuprinde instrumentul: evaluarea stilului de viaţă, riscul cardiovascular, riscul oncologic, riscul de boală mintală/depresie şi consum problematic de alcool, riscul reproducător. Aici vor fi consemnate consumul problematic de tutun, alcool, dacă pacientul face sau nu mişcare şi tipul de dietă pe care o urmează. Practic, oamenii domnului Bănicioiu au tradus în limba română fişele de risc folosite de NHS (care, apropo, în mod misterios nu mai pot fi accesate de IP-uri din România; oare de ce?). Fiecare din aceste categorii merită critica ei, dar trebuie să o amân pentru un paragraf ulterior. La ce e bună, de fapt, riscograma? De ce ne trebuie? Aparent, persoanele care vor fi aflate „la risc“ vor fi incluse „într-un program de schimbare a stilului de viaţă, individualizat în funcţie de mărimea riscului stabilit“. Cei la risc cardiovascular înalt vor fi „monitorizaţi activ“. Idem pentru riscul oncologic sau pentru cel psihiatric.

Domnilor, în ce ţară trăiţi dumneavoastră? Şi ce minte planetar indemnă a scris un astfel de proiect? Schimbare a stilului de viaţă? Adică le veţi spune oamenilor din această categorie de risc să fie mai puţin săraci, mai puţin şomeri, să mănânce mai puţine grăsimi saturate şi să meargă mai mult cu bicicleta? Iar cât priveşte „monitorizarea activă“, să înţelegem că vom alerga după ei cu tensiometrul? Ar fi frumos dacă n-ar fi naiv. Şi-ar fi naiv dacă n-ar fi periculos.

Şi astfel ajung la critica pe fond a unui astfel de instrument. Tehnic vorbind, el este un instrument compozit de screening. Înţeleg, poate echipa domnului ministru Bănicioiu ne va spune, spre clarificare, că a fost dezvoltat autohton, de şcoala românească de sănătate publică. Orice pifan în ale epidemiologiei îţi va spune că astfel de instrumente, înainte de-a fi implementate, trebuie validate pentru parametrii de funcţionare (sensibilitate, specificitate, valoare predictivă pozitivă şi funcţie discriminativă). În liberă traducere asta înseamnă că, ideal, instrumentul trebuie să „surprindă“ corect ce măsoară, adică riscul, în rang optim privind falşii pozitivi, falşii negativi, câţi din ei reevaluaţi longitudinal chiar dezvoltă boala şi câţi dintre cei sănătoşi rămân sănătoşi. Înţeleg că riscograma domnului Bănicioiu ar fi o cârpeală din scoruri europene şi abrevieri de chestionare, dar m-aş fi aşteptat că – măcar pentru aceia dintre noi cu minime pretenţii de-a înţelege un chestionar – ni se vor prezenta aceste specificaţii. Mai mult, riscograma prezintă (tipic, din păcate, pentru România) următoarea problemă practică: nu pune diagnostice, dar ridică întrebări. Pentru întrebări nu se pot prescrie, prin bilete de trimitere, analize sau consultaţii de specialitate. Sunt curios ce cod ICD vor trece medicii de familie pentru cineva „la risc“ de depresie, spre exemplu. Sau vor trece „depresie“ pe baza a două criterii bifate nominal de pacient? Şi, dacă pacientul nu are depresie, cine îşi asumă asta? E malpraxis să pui un diagnostic fără să fi respectat criteriile, stigmatizezi o persoană şi îi provoci suferinţă emoţională subiectivă.

Omul pus pe-un palier de risc, dar care e deja bolnav, nu va fi văduvit suplimentar de sistemul de sănătate. Adevărata victimă a riscogramei e, culmea, omul sănătos. Bine, omul sănătos care bea, fumează şi mănâncă ocazional mici şi-a cărui libertate de-a duce un stil de viaţă non-canonic e sancţionată de stat. Un stat care – prost obicei – se bagă din nou în viaţa intimă a individului din motive ce ţin de domeniul perversului, nu neapărat al utilului. Studiile referitoare la risc în raport cu substanţe sau practici sunt în eternă schimbare şi îmi pare că ministerul român al sănătăţii are certitudini unde alţii încă se îndoiesc.