În timp ce SUA, Marea Britanie şi Franţa se numără printre ţările cu cei mai mulţi tineri diagnosticaţi cu ADHD, România figurează, la rândul ei, într-o statistică tristă, cu 220.000 de copii cu deficit de atenţie şi hiperactivitate. Conform declaraţiilor venite din partea mai multor specialişti, numărul acestora ar fi mult mai mare, dar cazurile nu sunt înregistrate.
Exact în toiul interesului din ce în ce mai crescut pentru această afecţiune a societăţii moderne, teoria lansată de neurologul american Richard Saul vine să ridice alte semne de întrebare în mintea celor care se confruntă cu acest tip de tulburare din ipostaza de pacient sau de apropiat al celui diagnosticat.
În studioul Adevărul Live, s-a aflat psihologul Marius Rusu, iar prin telefon au intervenit psihologul şi medicul specialist în psihiatrie pediatrică Oana Niculae, din cadrul organizaţiei „Salvaţi Copiii România“, psihiatrul Gabriel Diaconu şi Emilia Muntean, mama unei fetiţe cu ADHD, din partea „Asociaţiei Paşi Înainte“, de la Cluj, pentru a găsi, pe cât este posibil, un răspuns la cele mai fierbinţi întrebări referitoare la ADHD.
Controversele există încă de când a apărut conceptul de boală, spune Oana Bâltoc, editor „Lifestyle“ la Adevărul. Un psiholog american a avansat teoria că, de fapt, ADHD ca boală nu ar trebui să existe. Simptomele există, dar să pui toate aceste simptome laolaltă şi să le denumeşti ADHD este greşit. Trebuie tratată cauza spune psihologul american.
Trebuie să definim puţin ADHD-ul. Este foarte greu de spus. Eu nu sunt în asentimentul articolului deoarece cum există tulburări ale gândirii, ale afectivităţii, ale memoriei, există şi o problemă la nivel atenţional, intervine psihologul Marius Rusu. De exemplu, în depresie avem anumite clasificări. Dar nu multă lumea nu ştie de distimie (o formă de depresie uşoară), de forme uşoare de depresie care nu îndeplinesc toate normele pentru a identifica depresia. Criteriile de bază, incapacitatea de a fi atent, lipsa detaliilor, pierderea lucrului... asta este doar clasa A de criterii ale ADHD. Intervin, dincolo de clasa A, simptomele clasei B – dacă doar câteva dintre aceste criterii au apărut înainte de vârsta de şapte ani. Noile manuale de diagnostic notează că dacă anumite criterii au apărut înainte de vârsta de 12 ani. Practic au ridicat vârsta. Se încearcă evitarea supradiagnosticării. La şcoală lipsa atenţiei deranjează. Atunci, toţi copiii văd şcoala şi temele ca pe ceva mai puţin plăcut. Ridicarea acestei vârste este un pas înainte, un semnal pozitiv, spune psihologul Marius Rusu.
Nu doar ADHD-ul, dar şi alte boli sunt puse la îndoială, dar când trebuie explicate şi alte lucruri, cum ar fi dacă boala se regăseşte în societate, începe bâlbâiala. Dezbaterea despre ADHD, autism şi altele se izbeşte de cetăţean. Vor exista oameni care vor prezenta astfel de probleme. Persoana respectivă, psihologul american, spune că ADHD poate fi explicat prin deficienţă de fier şi altele. ADHD-ul are o probleme la felul în care este desemnat. Sunt atâtea combinaţii de simptome, criteriile alese e posibil să nu fie reprezentative. Intensitatea clinică ajunge să necesite o intervenţie medicală. ADHD-ul se tratează cu medicamente şi este o problemă a psihiatrilor. Se folosesc psihostimulante care nu au doar efecte beneficice asupra creierului, există o piaţă foarte profitabilă pentru ele şi pot face mai mult rău decât bine. Medicii care nu văd ADHD sunt adeseori vulnerabili să pice într-o diagnosticare greşită sau chiar să vadă peste tot ADHD şi vrând nevrând să condamne copiii ca pacienţi de psihiatrie, spune dr. Gabriel Diaconu, psihiatru, într-o intervenţie telefonică.
Părinţii se culpabilizează şi diagnosticul de ADHD îi uşurează într-un fel. Un copil cu dificultăţi de învăţare, iute... ce te faci ca medic când nu crezi în imperativul medical de a trata boli cu succes. Suntem într-o zonă aplicată: tratamente pentru ADHD au avut succes. Am văzut copii care funcţionează bine în societate, care au ajuns adulţi „vindecaţi“, spune dr. Diaconu.
Eu nu cred în boala X sau Y. Eu am în schimb instrumente care abia când aud o persoană care spune simptomele, mă pot ajuta să le tratez, continuă dr. Diaconu.
Abuzul de stimulente în cazul ADHD
În zilele noastre, există o piaţă la margine eticii care pune problema dacă putem interveni farmacologic pentru creşterea capacităţilor cognitive. Mijloacele de control farmacologic al cogniţiei sunt totuşi rudimentare. Creierul este un univers atât de elaborat încât de cele mai multe ori noi medicii când intervenim asupra lui cu ajutorul medicamentelor o facem cu o reţinere. Noi dăm combustibil pentru funcţionarea mai bună. Dacă lobul frontal funcţionează mai bine cu acest „combustibil“, ca în cazul ADHD este ok, dacă noi am dat medicamentele degeaba, atunci intrăm într-o zonă gri. Aici este o chestiune de dezbatere. Dar este o dezbatere pentru mdicamente, nu poţi pune la îndoială existenţa bolii, conchide dr. Diaconu.
Psihologul Marius Rusu vorbeşte despre ADHD cu jurnalistele Adevărul, Andrada Floria (stânga) şi Oana Bâltoc (mijloc) FOTO David Muntean
Supradiagnosticarea cu ADHD
Ccând copilul nu poate funcţiona la parametri optimi dar în toate mediile şi acasă, şi la şcoală. Noi avem o perspectivă subiectivă, pentr că îmi povesteşte părintele, sau învăţătoarea. Să cad în capcana subiectivismului este ridicată. Diferenţa între ce este semnificativ clinic şi nu este o părere nu foarte bine delimitată. Îşi trebuie o experienţă mai mare, o observaţie directă asupra comportamentului. Agitaţia poate veni pe fondul zahărului de exemplu, şi atunci... Un copil poate părea mai agitat unui adult obosit... , continuă psihologul Rusu.
Sistemul românesc nu ştie cum să se poarte cu aceşti copii cu ADHD
Atunci nu prea se ştia de ADHD.La grădiniţă se adaptase perfect, avea memorie excepţională. Până la şcoală, când a ajuns să refuze să înveţe. Pe lângă deficitul de atenţie, Ana este şi dislexică. De aceea refuza să înveţe, pentru că nu vedea literele. La grădiniţă era perfect, la şcoală nu mai înţelegea ce se petrece cu ea. Era considerată proasta clasei. Metodele erau greşite, şi din partea mea şi din partea şcolii. Un copil inteligent pe care eram sfătuită să-l retrag de la şcoală, că nu face faţă, spune Emilia Muntean, mama unei fete de 17 ani cu ADHD care a fost diagnosticată cam de la 9 ani.
Şcoala este marele necaz. În şcoli nu se lucrează cu aceşti copii, toată lumea vrea să scape de ei. Nu avem unde să-i mutăm. Trebuie modificat ceva la sistemul de învăţământ. Foarte mulţi copii au inteligenţă peste medie, au valori şi sistemul îi vrea ca pe ceilalţi. Însă ei nu sunt ca ceilalţi. Nici acum stima de sine a Anei nu este la un nivel acceptabil. NU are încrederea în ea, se crede sub ceilalţi, d-aia nu are nici performanţe. Prima reacţie a ei este „nu ştiu, nu pot“, continuă mama Anei, fetiţa de 17 ani cu ADHD.
E greu să accepţi, e greu să dai medicaţie copilului. M-am informat, am citit cărţi care argumentează şi răul şi binele. Însă, fără medicaţie, deşi există efecte secundare, nu se poate. În străinătate sunt şcoli speciale, trebuie ajutaţi. Profesorii ar trebui să aibă o pregătire specială, să ştie cum să le evalueze progresul, cum să-i încurajeze. Lipsa de concentrare este cel mai grav, nu reuşesc să înţeleagă enunţul. Pentru că nu se pot integra, aceşti copii ajung la tot felul de adicţii: se liniştesc cu droguri, conchide doamna Emilia Muntean.
Nu întâmplător foarte multe cazuri sunt diagnosticate când începe şcoala. Dificultăţile majore sunt acolo unde trebuie să depună efort susţinut. Este foarte greu ca profesorii să construiască o oră pentru un copil cu ADHD. Trebuie să le capteze atenţia. Chiar şi copiii fără ADHD trebuie să facă lucrurile într-un mod neplictisitor, continuă Marius Rusu.
E foarte uşor când vine învăţătoare şi-ţi spune că merge greu copilul la şcoală. Observi chiar şi tu la teme. Pentru mine ca părinte, cu serviciu, părinte obosit.... nu mai am răbdarea necesară... Aşa că, de ce nu i-aş da o pastiluţă, avertizează Marius Rusu.
Fobia de ADHD
Este clar că şi părinţii şi învăţătorii trăiesc un miraj al copilului perfect: cuminte, atent etc. Acum câţiva ani, frica cea mai mare era autismul. La fel se întâmplă acum cu deficitul de atenţie. Este o promovare excesivă care duce uneori la o asumare excesivă, spune dr. Oana Niculae, medic specialist psihiatrie pediatrică.
Noi trebuie să ne raportăm la simptome pentru a găsi soluţii, dr. Oana Niculae, medic specialist psihiatrie pediatrică
Diagnosticul psihiatric este un diagnostic de excludere, trebuie exclusă orice cauză somatică înainte. Un diagnostic nu este o alegere. Cauzalitatea e multiplă, într-adevăr, adaugă dr. Niculae.
Diferenţa între dezinteres şi ADHD
Nu părintele face această diferenţă, deoarece el este influenţat subiectiv. Aceasta este o discuţie complexă. Avem aceste dezechilibre neuronale, dar din punct de vedere psihic trebuie să discutăm despre funcţiile executive (memoria de lucru este principala funcţie). Dacă există diferite zone în care memoria, gândirea este afectată, poate fi afectată şi atenţia. Toate formele de atenţie trebuie testate. Şi chiar există teste specializate făcute de specialiştii, teste clinice. Nu părintele le face. E greu ca părintele să decidă dacă este ADHD sau doar încăpăţânarea din partea copilului, ne sfătuieşte Marius Rusu.