Vlad Mixich este un jurnalist serios. Are si ochelari in sensul asta. Si papion, pe care il poarta o singura seara pe an*.
Dar mult mai important decat atat, e foarte serios in legatura cu ceea ce face. In perioada aceasta, a hahaielii generale si a hazului de necaz, mai ales in ce priveste presa si degradarea ei, ca si cum contextul nu ar exista, sau tocmai in ciuda lui, Vlad continua sa investigheze. Si apoi sa scrie. Sa urmareasca subiectele pana unde este nevoie, si, da, sa schimbe legi prin reportajele sale.
Unul dintre ele, Cum am devenit membru in reteaua citostaticelor, a starnit un iures mediatic de asemenea amploare incat autoritatile au fost nevoite sa remedieze situatia. Reportajul sta la baza documentarului HBO, Reteaua, filmat de Claudiu Mitcu:
Vlad a vrut sa fie jurnalist de mic, dar a terminat mai intai Facultatea de Medicina si o luase pe drumul psihoterapiei cand o bursa oferita de Deutsche Welle l-a intors spre drumul dorit: "Am fost norocos ca, la un moment dat, jocul meu de copil s-a transformat in meserie de om mare". A castigat, apoi, premiul "Tanarul Jurnalist al Anului 2008" de la Freedom House si bursele in Statele Unite primite de la Carter Center si German Marshall Fund.
Vlad poate fi citit pe Hotnews, in Esquire si Dilema Veche, pe Twitter, dar si in cartea sa, Fanaticii: Portretele a zece oameni cu vocatie.
Dupa ce a aparut pe HotNews reportajul despre Reteaua Citostaticelor si a inceput tot iuresul mediatic am primit mai multe mesaje de la oameni care imi propuneau sa filmeze un documentar despre povestea asta. Cel mai serios si de incredere a fost Claudiu Mitcu. El e regizorul, el a filmat cam doi ani pentru acest documentar, el mi-a spus ca documentarul a fost achizitionat de HBO.
Eu am avut doar rolul unui facilitator: l-am pus in legatura cu personajele, i-am mai dat ceva informatii de context, feedback la primele variante ale filmului. Dar Claudiu e cel care a filmat cu rabdare, a muncit obsesiv la film. Eu sunt doar un personaj de culise.
Binecuvantat fie sfantul Facebook. Intr-o zi, prin 2012, mi-a scris un baiat. Imi povestea niste complicatenii, ceva birocratesc, chestii din astea. I-am raspuns politicos dar nu am urmarit subiectul. Parea plicticos. Apoi, peste cateva luni m-am intalnit cu doua doamne frumoase si destepte care lucrau pentru bolnavii de cancer. Voiau sa schimbe o lege si mi-au cerut ajutorul.
Cu ele a venit si baiatul care-mi scrisese pe Facebook. Si toata seara am discutat doar cu el. L-am luat la intrebari, l-am tras de limba, i-am respins toate referintele birocratesti pentru ca tipul avea o poveste. I-am simtit povestea cum amusina ursul mierea. In aceeasi seara, dupa ora 11, l-am sunat si i-am spus ca vreau sa merg cu el la Viena. A doua zi am fost in avion.
Toata documentarea a durat cam 2 saptamani. Cel mai mare obstacol, cred, a fost sa-l conving pe Vlad Voiculescu, capul Retelei, sa ma lase sa-i spun povestea. Avea tot felul de scrupule: ca nu se cade, ca e prea mult, ca daca si cu parca. Greu sa castigi increderea unui astfel de om. Nici Claudiu Mitcu nu a reusit sa-l convinga sa apara cu fata si identitatea completa in documentar. Dar cu timpul s-a aflat ca e el. E greu sa ascunzi la nesfarsit ceva cu care nu ai nici cel mai mic motiv sa-ti fie rusine.
Dupa publicarea reportajului pe HotNews am primit cereri de inscriere (cu nume, prenume, date de contact, etc) din partea a peste 400 de voluntari din 26 de tari europene. Atunci ne-am dat seama ca e ceva mare. Si atunci ne-am zis: la dracu', trebuie sa schimbam legea. Doar nu o sa caram la nesfarsit citostatice cu avionul. Si am inceput sa lucram la asta. Dar singuri, doar eu si Voiculescu, nu am fi reusit mare scofala.
Si aici a venit marea surpriza. Langa noi au aparut oameni care ne-au ajutat foarte concret: avocati, medici, pacienti, oameni din interiorul Ministerului Sanatatii, producatori TV. Cu ajutorul lor am propus solutii legislative autoritatilor. Cu ajutorul lor am stiut cand si cum sa punem presiune. Cu ajutorul lor am intretinut si crescut aceasta presiune publica. Opt luni mai tarziu lucrurile incepusera sa se miste. Un an si ceva mai tarziu, problema se rezolvase. Asta m-a uimit cel mai tare: ca s-a putut.
Nicio epifanie. Cand eram mic ma jucam de-a facutul de ziare. Am scos vreo cinci numere pe o masina veche de scris si, dupa ce terminam un numar, aveam buricele degetelor dureros umflate ca erau clapele prea tari. Cred ca cel mai mare tiraj al meu a fost 15 exemplare. Dar cand eram la liceu nimeni din familia mea nu intelegea ce-i aia jurnalism, nimeni nu auzise de Bob Woodward, jurnalistii erau aia care lucrau la Scanteia.
Multi ani mai tarziu, medic rezident fiind, m-am inscris la un concurs de jurnalism organizat de Deutsche Welle la care se dadea un reportofon premiul doi. Aveam nevoie pe atunci de un reportofon. Si am trimis un text si am castigat, dar nu reportofonul, ci un internship la Bonn, la Deutsche Welle. Si de acolo lucrurile au inceput sa se rostogoleasca. Am fost norocos ca, la un moment dat, jocul meu de copil s-a transformat in meserie de om mare.
Un jurnalist de la Deutsche Welle, mai batran si mai experimentat decat mine, mi-a spus acum cativa ani: "Jurnalismul e o meserie pentru vremuri de lux". Sa imbatranesti in asa vremuri e un noroc pentru oricine. Am avut odata noroc cu jurnalismul. Crezi ca voi avea si a doua oara?
Timpul. Trebuie sa scrii de 5 ori mai mult in de 5 ori mai putin timp. Ma irita atunci cand, in Romania fiind, mi se dau drept exemple marile reportaje scrise in Esquire sau New Yorker. Oamenii aia fac 5-6 reportaje pe an. Am vorbit cu mai multi dintre ei si stiu si ei cat de norocosi sunt ca au atat de mult timp la dispozitie.
Stiu cel putin o duzina de jurnalisti romani carora, daca le-ai da 2 luni pentru un singur subiect, ar scrie/filma ceva de nivelul celor mai tari publicatii americane. Ah, ca exercitiu de admiratie sunt de acord sa-i admiram pe ei. Sigur. Daca vrei sa evoluezi in meseria asta trebuie sa-ti impui o stacheta suficient de inalta incat sa simti ca trebuie sa muncesti ca un sclav daca vrei sa o atingi.
Refacerea legaturii directe dintre cititor si jurnalist (fie el de TV sau online). Si asta nu ocazional, pe la cate un site de nisa. Nu. Ca standard. Puterea jurnalistului sta in independenta care ii este asigurata de multii cititori care, dand fiecare cate putin, asigura suficient cat jurnalistul respectiv sa-si poata permite sa spuna NU atunci cand cineva ii cere sa scrie intr-un fel sau altul.
Cum am spus: poti lejer construi o redactie din oameni foarte buni si onesti. Ei exista. Cateva nume doar: Paul Radu, Anca Simina, Attila Biro, Liviu Iolu, Lina Vdvoii, Laurentiu Diaconu-Colintineanu, Teodor Tita, Cristian Pantazi, Andrei Craciun, Aurel Marin, Cristian Lupsa, Vlad Ursulean, Alina Matis.
Mai sunt, oameni foarte buni, pe cei mai multi ii urmaresc constant pe Facebook, le comentez, le dau share. Profesionisti de prima mana care-si fac meseria in conditii economice si (mai ales) etice foarte complicate.
Si remarca te rog ca am mentionat doar nume din generatia sub 40 de ani. Profesionisti foarte buni sunt si in generatia peste 40 de ani. Oamenii astia exista, nu sunt putini, dar nu-i auziti pentru ca e prea mare zgomotul: zgomotul lui Badea, zgomotul lui Banciu, zgomotul tuturor croncanitorilor platiti doar sa imprastie ceata, etichete si ura.
I-am mentionat mai sus. In general admir multa lume. Exercitiul admiratiei e esential pentru evolutia profesionala. Atunci cand ai ajuns sa crezi ca esti foarte bun in ceea ce faci te-ai transformat brusc intr-un cadavru profesional.
Refuz sa invat lucruri nasoale 🙂 Dar ce am experimentat: cum e sa te injure si sa te ameninte un ministru; cum ii schimba puterea pe unii oameni altminteri rezonabili; cat de usor poate fi compromisa reputatia cuiva; cat de relativa e realitatea.
Nu. Deocamdata nu.
Ca mai au de invatat. Ca intr-o tara de 20 de milioane de oameni nu e suficient sa avem 100 de jurnalisti foarte buni la Bucuresti si cu asta basta. De la Superscrieri imi doresc sa continue. Multi nu stiu cine e Sorin Tranca, dar pentru jurnalismul romanesc omul asta e un fel de Gandalf din Stapanul Inelelor.
A distrus oligopolul exercitat de cateva ziare mari asupra informatiei. Acest oligopol ramane in televiziune dar am impresia ca internetul va lovi curand si acolo. Si atunci sa te tii...
Doar atunci cand vor muri manelele si semintele prajite pe stadioane.
Migrarea pe Internet a cautatorilor de informatie. Eu ma bucur ca televiziunea se tabloidizeaza. Cu cat ei se tabloidizeaza mai mult, cu atat media online devine mai influenta.
Desigur. O multime.
In ordine: Facebook. HotNews.ro. Feedly unde am selectate mai multe site-uri media si bloguri de afara.
Cred ca aici e vorba de o experienta individuala. Intr-o lume ideala jurnalistul nu ar avea nicio legatura cu publicitatea. Cum nu traim intr-o lume ideala, fac tot ce-i posibil ca eu, ca jurnalist, sa fiu mai puternic. Deocamdata imi iese. Dar cum am mai spus, sunt un om norocos.
Nu stiu. Daca as sti ca ma influenteaza ar insemna ca sunt reclame proaste. Si reclamele proaste nu ma influenteaza.
O reclama mai veche la Xbox care arata cum in momentul unei nasteri fatul e expulzat ca o ghiulea si incepe sa zboare, timp in care creste, devine adolescent, tanar, adult, batran si aterizeaza cu zgomot direct intr-un mormant. Apoi sloganul: Life is short. Play more. Acum ca am cautat-o pe youtube vad ca a fost interzisa. Ce naiba? Reclama mea preferata e una interzisa? In ce lume traim...
Nu exista. Toate filmele despre jurnalisti simplifica prea mult, idealizeaza prea mult, romanteaza prea mult. In realitate asta e o meserie care implica multa transpiratie. Am citit in schimb multe carti misto despre scris si jurnalisti. Dar trebuie sa mai facem un interviu ca sa ti le spun 😉
* La Gala Premiilor Superscrieri
